Prin foc si sabie (31 page)

Când vorbea aşa, se părea că nu vorbeşte un prinţ sau un oştean care pierduse bătălia, ci un hatman mândru, sigur de victoria de mâine. Această măreţie a sufletului şi credinţa în Republică se scurseră ca un balsam peste rănile porucinicului. Cunoscuse prea de aproape puterea lui Chmielnicki şi se lăsase înşelat, mai ales că până acum fusese însoţită de izbândă. Czarniecki avea dreptate. Forţele hatmanilor stau pe loc, iar în spatele lor se află toată puterea Republicii, legile puterii şi ale voinţei lui Dumnezeu. Aşa că porucinicul plecă cu sufletul întărit şi mai vesel, întrebându-l pe Czarniecki dacă n-ar dori să înceapă de îndată negocierile cu Chmielnicki pentru a-şi recăpăta libertatea.

― Sunt prinsul lui Tuhai-bei, răspunse Stefan Czarniecki şi lui trebuie să-i plătesc răscumpărarea, iar cu acest vătaf de cazaci nu vreau să am nici în clin, nici în mânecă; am să-l dau pe mâna călăului.

Zachar, care îi înlesni lui Skrzetuski vederea prinşilor, îl mângâie şi el pe drum spre teleagă:

― Cu Potocki cel tânăr a mers uşor, greutatea cea mare e cu hatmanii. Lucrul e abia început, dar care va fi sfârşitul – ştie numai Dumnezeu! Hei, cazacii şi tătarii au luat multe bogăţii polone, dar una e să iei şi alta să le păstrezi. Tu, copile, nu-ţi face griji, nu te mai gândi, că aşa îţi vei recăpăta libertatea; ai să pleci la ai tăi, iar bătrânul Zachar o să-ţi ducă dorul, că la bătrâneţe cel mai rău lucru e să fii singur pe lume. Cu hatmanii o să fie grea trudă, of, grea de tot!

Într-adevăr, izbânda, deşi strălucită, nu rezolva deloc situaţia în folosul lui Chmielnicki. Ba putea să-i fie chiar împotrivă pentru că, lesne de presupus, acum marele hatman, vrând să-şi răzbune feciorul, se va arunca asupra zaporojenilor cu şi mai multă îndârjire şi va face totul ca să-i zdrobească dintr-odată. Marele hatman nutrea o râcă mai veche faţă de prinţul Jeremi, care, deşi învăluită în purtări alese, ieşea adesea la iveală în diferite împrejurări. Chmielnicki, cunoscând bine această ranchiună, presupunea că acum sfada va înceta şi panul de la Cracovia va întinde cel dintâi mâna prinţului, asigurându-şi astfel ajutorul vestitului războinic şi al oştilor sale puternice. Cu asemenea forţe unite, sub o asemenea căpetenie, cum era prinţul, Chmielnicki nu îndrăznea să se măsoare, pentru că n-avea destul încredere în puterea lui. Hotărî deci să se grăbească, pentru a ajunge în Ucraina odată cu ştirea despre înfrângerea de la Apele Galbene, lovindu-i pe hatmani înainte de a primi ajutoarele prinţului.

Nu lăsă timp de odihnă oştilor, şi a doua zi după bătălie ridică tabăra în zori.

Mergeau cu atâta grabă, ca şi când hatmanul ar fi fugit de ceva. Credeai că puhoaiele se revarsă peste stepă şi gonesc înainte, adunând toate apele întâlnite în cale. Străbătură codri, dumbrăvi de stejar, movile, trecând în mare grabă peste pâraie. Numărul cazacilor creştea mereu, deoarece mulţimi de ţărani fugiţi din Ucraina li se alăturau pe drum. Veştile pe care le aduceau în legătură cu hatmanii se băteau cap în cap. Unii spuneau că prinţul stă şi acum dincolo de Nipru; alţii că se întâlnise cu oştile Coroanei. În schimb, toţi întăreau că Ucraina întreagă este cuprinsă de flăcările răscoalei. Ţăranii nu numai că fugeau să-l întâmpine pe Chmielnicki în Câmpiile Sălbatice, dar ardeau satele şi târgurile, se aruncau asupra panilor şi se înarmau cu toţii. Oştile Coroanei se băteau de două săptămâni. Nimiciseră Steblew, dar la Derenhowce avusese loc o încăierare sângeroasă. Cazacii din târguri trecuseră ici-colo de partea gloatelor şi, pretutindeni, aşteptau numai semnalul. Chmielnicki se aşteptase la toate acestea şi se grăbi şi mai mult.

În cele din urmă ajunse la hotar. Czehrynul îi deschise porţile la perete. Garnizoana de cazaci trecu numaidecât sub steagurile sale. Casa lui Czapliński fu distrusă din temelie, iar mâna de şleahtici care îşi căutaseră adăpost la Czehryn fură tăiaţi până la unul. Strigătele de bucurie, bătaia clopotelor şi procesiunile nu încetau nici o clipă. Pojarul cuprinse de îndată împrejurimile. Toată lumea înhăţa coasele, suliţele şi venea alături de zaporojeni. Mulţimi nenumărate se scurgeau spre tabără din toate părţile. Sosiră şi veşti îmbucurătoare şi sigure; prinţul Jeremi oferise ajutor hatmanilor, dar încă nu se unise cu ei.

Chmielnicki răsuflă uşurat.

Porni fără întârziere mai departe, înaintând prin focul şi măcelul răzvrătirii. Pretutindeni se întâlneau dărâmături, scrum şi cadavre. Se rostogolea ca o lavină, nimicind totul în cale. Înaintea lui ţara se ridica, în urmă rămânea pustie. Mergea ca un răzbunător, ca un balaur legendar. Paşii lui făceau să ţâşnească sângele, răsuflarea-i aţâţa focul.

Se opri la Czerkasy cu cele mai multe polcuri, trimiţând înainte tătarii lui Tuhai-bei şi pe sălbaticul Krzywónos, care-i ajunseră pe hatmani la Korsuń şi-i loviră fără şovăială. Îşi plătiră scump îndrăzneala. Respinşi, ciopârţiţi, bătuţi cumplit se retraseră în mare spaimă.

Chmielnicki plecă repede să le dea ajutor. Pe drum îl ajunse ştirea că oastea cu cele câteva steaguri ale lui pan Sieniawski se unise cu hatmanii care părăsiseră Korsuń, îndreptându-se spre Bohusław. Era adevărat. Chmiel luă în stăpânire Korsuń fără nici o împotrivire şi lăsându-şi aci carele de povară şi rezervele de hrană, într-un cuvânt tabăra, se repezi cu călărimea pe urma lor.

N-avu nevoie să gonească prea mult, pentru că hatmanii nu ajunseseră departe. La Kruta Bałka străjile se ciocniră de tabăra polonă.

Lui Skrzetuski nu-i fu dat să vadă bătălia, fiindcă rămase la Korsuń. Zachar îl duse în piaţă, în casa lui Zabokrzycki, pe care gloata îl spânzurase mai înainte, şi puse de strajă cazacii care mai rămăseseră din curenul Mirhorod, căci mulţimea jefuia casele şi ucidea pe oricine i se părea leah. Prin geamurile sparte, Skrzetuski vedea cete de oameni bătuţi, plini de sânge, cu mânecile cămăşilor suflecate, rătăcind din casă în casă, din prăvălie în prăvălie, scotocind toate colţurile şi podurile; din când în când, strigăte înfiorătoare vesteau că găsiseră vreun şleahtic sau vreun evreu, un bărbat, o femeie ori un copil. Victima era târâtă în piaţă şi chinuită sălbatic. Gloata se bătea pentru bucăţi din trupurile sfârtecate şi îşi mânjea feţele şi piepturile cu sânge, înfăşurându-şi grumazul cu măruntaiele aburinde. Copiii de evrei erau luaţi de picioare şi răjghinaţi în hohotele mulţimii dezlănţuite. Se aruncau şi asupra caselor înconjurate de străji, în care erau închişi prinşii mai de soi, lăsaţi în viaţă pentru că stăpânii lor se aşteptau la preţuri grase de răscumpărare. Atunci zaporojenii sau tătarii care stăteau de pază respingeau mulţimea trăsnind în capetele atacatorilor cu lemnul suliţelor, cu arcurile sau cu bice din piele de bou. Aşa se întâmplă şi la casa porucinicului. Zachar porunci să-i biciuiască fără milă, iar cazacii din Mirhorod îndepliniră porunca cu mare plăcere. În timpul răscoalelor zaporojenii primeau ajutorul gloatelor, dar le dispreţuiau mult mai mult decât pe şleahtici. Nu degeaba îşi ziceau: „Cazaci născuţi şleahtici!” Mai târziu, Chmielnicki însuşi avea să dăruiască nu de puţine ori grupuri mari tătarilor care îi duceau la Crîm şi de acolo îi vindeau în Turcia şi Asia Mică.

În piaţă, gloatele se vânzoleau şi mai cumplit, ajungând până la urmă să se încaiere între ele. Se apropie seara. Focul cuprinse o parte din piaţă, biserica şi casa preotului. Din fericire, vântul îndrepta flăcările spre câmpie, împiedicând lărgirea pojarului. Vâlvătăile uriaşe luminau locul ca ziua. Era o căldură grozavă. De departe se auzea bubuitul înfricoşător al tunurilor, bătălia de la Kruta Bałka devenea tot mai îndârjită.

― Greu trebuie să fie acolo alor noştri! murmură bătrânul Zachar. Hatmanii nu glumesc. Hei, pan Potocki e un mare oştean.

Apoi arătă prin fereastră spre mulţime.

― Hei, chefuiesc ei acum, dar dacă Chmiel o să fie bătut, o să chefuiască şi alţii pe seama lor!

În clipa aceea răsună tropot de copite şi în piaţă se iviră câţiva călăreţi pe cai plini de spumă. Feţele înnegrite de pulbere, hainele în neorânduială şi capetele câtorva dintre ei legate cu fâşii de pânză arătau că se întorc de-a dreptul din luptă.

― Oameni buni! Cine crede în Dumnezeu, să se mântuiască! Leşii îi răzbesc pe ai noştri! strigară din răsputeri.

Se iscă larmă şi învălmăşeală. Mulţimea se frământa ca o apă şfichiuită de vifor. Deodată o spaimă sălbatică îi cuprinse pe toţi. Se repeziră să fugă, dar uliţele erau înţesate de care, iar o parte a pieţei era în flăcări, aşa că nu mai aveau pe unde s-o şteargă.

Gloata începu să se înghesuie, să zbiere, să se încaiere, să se sugrume şi să ceară îndurare, cu toate că duşmanul era încă departe.

Porucinicul, ascultând ce se petrece, mai că-şi pierdea minţile de bucurie; începu să alerge prin încăpere ca un nebun, să se bată cu pumnii în piept cât îl ţineau puterile şi să strige:

― Ştiam că aşa are să se întâmple! Ştiam, pe viaţa mea! Acum au de-a face cu hatmanii, cu întreaga Republică! Ceasul ispăşirii a sosit! Ce-i asta?

Iarăşi se auzi tropot de cai şi de astă dată câteva sute de călăreţi tătari intrară în piaţă. Fugeau orbeşte. Mulţimea le făcu loc, dar ei se aruncară asupra ei, călcând-o în picioare şi, împrăştiind-o cu lovituri, se îndreptară spre drumul care ducea la Czerkasy.

― Gonesc ca vijelia! strigă Zachar.

Abia rosti aceste vorbe că o a doua ceată trecu în zbor, apoi a treia. Se părea că fug cu toţii. Străjile începură să şovăie vrând s-o ia la sănătoasa. Zachar ieşi pe prispă.

― Staţi! zbieră la mirhorodenii săi.

Fumul, căldura, vânzoleala şi tropotul cailor, glasurile spaimei şi urletele mulţimii luminate de foc alcătuiau laolaltă o privelişte drăcească, la care porucinicul privea pe fereastră.

― Ce măcel straşnic trebuie să fie acolo! Ce măcel! îi strigă lui Zachar, fără să bage de seamă că acesta nu putea să-i împărtăşească bucuria.

În acest timp un nou pâlc de fugari trecu ca un fulger. Bubuitul tunurilor cutremura din temelii casele de la Korsuń.

Deodată un glas pătrunzător începu să ţipe aproape de casa în care se găsea Skrzetuski.

― Scape cine poate! Chmiel a fost ucis! Krzeczowski ucis! Tuhai-bei ucis.

În piaţă parcă venise sfârşitul lumii. Oamenii, înnebuniţi, se aruncau în flăcări. Porucinicul căzu în genunchi şi înălţă mâinile spre cer.

― Dumnezeule atotputernic! Dumnezeul mare şi drept, slavă ţie!

Zachar îi întrerupse rugăciunea, intrând înăuntru.

― Hai, copile, strigă gâfâind, ieşi afară şi fagăduieşte-le mirhorodenilor milă, că vor să plece, iar dacă pleacă ei, ne atacă mulţimea!

Skrzetuski ieşi pe prispă. Cazacii se învârteau neliniştiţi pe dinaintea casei; se vedea limpede că vor să-şi părăsească postul şi să fugă pe drumul spre Czerkasy. În târg toţi erau cuprinşi de groază. Cetele de fugari veneau în zbor una după alta dinspre Kruta Bałka. Ţăranii, tătarii, cazacii de prin târguri şi zaporojenii goneau în cea mai mare neorânduială. Cu toate acestea cele mai multe din polcurile lui Chmielnicki se împotriveau şi lupta nu se sfârşise, de vreme ce tunurile trăgeau cu putere îndoită.

Skrzetuski se întoarse către mirhorodeni.

― Pentru că mi-aţi păzit viaţa, cu credinţă, rosti de sus, nu e nevoie să scăpaţi prin fugă, vă făgăduiesc mila şi bunăvoinţa hatmanului.

Toţi mirhorodenii se descoperiră, iar porucinicul îşi puse mâinile în şold, uitându-se cu mândrie la ei şi la piaţa care se golea din ce în ce mai mult. Cum se mai schimbă norocul! Skrzetuski, mai adineauri un prins târât în tabăra cazacă, stătea acum printre cutezătorii cazaci ca un stăpân în mijlocul robilor săi, ca un şleahtic printre ţărani, ca un husar din flamura de cuirasieri printre slujitorii taberei. El, prinsul, făgăduia mila, iar capetele se descopereau la vederea lui, glasurile înspăimântate strigau mohorât şi prelung.

― Milostiveşte-te, stăpâne!

― Am făgăduit şi aşa va fi! răspunse porucinicul.

Era sigur că va dobândi mila hatmanului care-l cunoştea, căci nu o dată îi dusese scrisori de la prinţul Jeremi şi se pricepuse să-i câştige bunăvoinţa. Stătea de aceea în faţa lor cu mâinile în şold şi bucuria se răspândea de pe chipul luminat de strălucirile focului.

― „Războiul s-a sfârşit! Valul răzmeriţei s-a sfărâmat la hotar! gândea. Czarniecki avea dreptate: necesară este forţa Republicii şi neclintită puterea ei.”

Şi când se gândea aşa, pieptul i se umfla de mândrie; nu era o mândrie joasă, izvorând din mulţumirea aşteptată a răzbunării, din umilirea vrăjmaşului sau din recăpătarea libertăţii care avea să vină peste puţină vreme şi nici din faptul că unii se căciuleau acum în faţa lui. Se simţea mândru că este fiul acestei Republici victorioase, preaputernice, la porţile căreia se sfărâmau toate răutăţile şi izbiturile, cum se fărâmiţau puterile răului la porţile cerului. Se simţea mândru ca şleahtic şi patriot că ieşise întărit din îndoială şi credinţa nu-l înşelase. Nu mai dorea răzbunarea.

„A fulgerat ca o regină, o să ierte ca o mamă”, gândea.

Bubuitul tunurilor se schimbase într-un tunet neîntrerupt.

Copitele cailor zornăiră iarăşi pe uliţele pustii. În piaţă căzu ca un trăsnet, călărind pe deşelate, un cazac fără căciulă, numai în cămaşă, cu faţa tăiată de săbii, şiroind de sânge. Ajunse, opri calul, îşi încrucişă braţele şi, trăgându-şi răsuflarea cu gura deschisă, începu să strige:

― Chmiel îi bate pe Ieşi! Sunt bătuţi preamăriţii stăpâni, hatmanii şi polcovnicii, şi cavalerii!

Spuse, se clătină şi se prăbuşi la pământ. Mirhorodenii îi săriră în ajutor.

Faţa lui Skrzetuski se făcea când roşie ca para focului, când palidă.

― Ce tot spune? îl întrebă înfierbântat pe Zachar. Ce s-a întâmplat? Nu poate fi aşa. Pe viul Dumnezeu, nu poate fi aşa!

― Linişte! Doar flăcările sâsâie pe partea cealaltă a pieţei, ţâşnesc snopi de scântei şi la răstimpuri vreo casă arsă se prăbuşeşte cu zgomot.

Când, iată, vin în goană alţi călăreţi.

― Lehii sunt bătuţi! Sunt bătuţi!

După ei soseşte un pâlc de tătari, merg încet, înconjurând o ceată de pedestraşi, pesemne prinşi.

Lui Skrzetuski nu-i vine să-şi creadă ochilor. Recunoaşte foarte bine culorile husarilor hatmanului; plesneşte din palme şi repetă îndărătnic cu glasul schimbat:

― Nu se poate! Nu se poate!

Tunurile se auzeau încă bubuind. Lupta nu se sfârşise. Pe toate uliţele rămase întregi se scurg puhoaie de zaporojeni şi tătari. Au feţele negre, piepturile răsuflă cu greutate, dar se întorc îmbătaţi, cântând.

Aşa se întorc numai oştenii după victorie.