Prin foc si sabie (113 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
5.4Mb size Format: txt, pdf, ePub

Tătarii se aruncară o dată şi încă o dată asupra viteazului care se rezemase cu spatele de copac, apărându-se în faţă cu vijelia paloşului ce izbea înfricoşător. Trupurile începură să acopere pământul la picioarele lui, aşa că atacatorii dădură înapoi cuprinşi de groază nebună.

― Minune! Minune! urlară glasurile sălbatice. Urletele nu rămaseră fără rezultat. Nu trecuse nici o jumătate de ceas şi toată lunca mişuna de pedestraşi şi călăreţi. Veneau în fugă cazacii şi tătarii cu coase, bâte, arcuri şi vreascuri aprinse. Întrebări grăbite se încrucişau, zburând din gură în gură.

― Ce este, ce s-a întâmplat?

― Minune! răspundea herghelegiii.

― Minune! repeta mulţimea.

― Un leah! Minune! Ucide! Să-l prindem viu! Viu! Jupân Longinus îşi descarcă pistoalele, dar împuşcăturile nu mai puteau să fie auzite de prietenii din întăriturile polone.

Mulţimea se apropia, înconjurându-l, iar el stătea în întuneric, uriaş, sprijinit de copac şi aştepta cu paloşul în mână.

Năvălitorii veneau tot mai aproape. În cele din urmă răsună o poruncă:

― Pe el!

Se năpustiră cu toţii înainte. Strigătele conteniră. Cei care nu mai aveau loc, luminau celor care luptau. Vârtejul omenesc se rostogoli sub copac; din învălmăşeală se auzeau doar gemetele şi un timp nu se putea înţelegea nimic. În sfârşit un strigăt de spaimă se smulse din piepturile atacatorilor. Mulţimea se risipi cât ai bate din palme.

Sub copac rămase numai jupân Longinus, iar la picioarele lui zăceau un morman de trupuri care se zbăteau cuprinse de tremurul morţii.

― Frânghii, aduceţi frânghii! porunci un glas. Călăreţii o zbughiră după frânghii şi le aduseră cât ai clipi din ochi. Vreo treizeci de ţărani vârtoşi apucară de amândouă capetele, vrând să-l cetluiască pe jupân Longinus de copac.

Lituanianul dădu o dată cu paloşul şi ţăranii se rostogoliră la pământ. Tătarii încercară şi ei, dar tot degeaba.

Văzând că dacă se bulucesc prea mulţi se încurcă unii pe alţii, vreo cincisprezece nohai mai îndrăzneţi se repeziră iarăşi, vrând cu tot dinadinsul să-l prindă viu pe uriaş, dar îi sfârtecă, precum mistreţul sfâşie copoii înverşunaţi. Stejarul, crescut din două trunchiuri groase îngemănate, îl apăra pe viteaz, în adâncitura de la mijloc, iar înainte oricine se apropia la o lungime de paloş, murea fără să scoată un strigăt. Puterea supraomenească a lui Podbipięta părea să crească cu fiecare clipă.

Urdia turbată îi goni pe cazaci şi împrejur răsunară chemări sălbatice:

― Trageţi cu arcul! Cu arcul!…

La vederea arcurilor şi a săgeţilor vărsate din tolbe la picioare, jupân Longinus înţelese că i-a sosit ceasul de pe urmă şi începu o rugăciune către preasfânta Fecioară.

Se făcu linişte. Mulţimea îşi ţinea răsuflarea aşteptând să vadă ce se va întâmpla.

― Cea dintâi săgeată şuieră pe când jupân Longinus rostea: „Fecioară slăvită!” şi i se înfipse în umăr.

Cuvintele rugăciunii se amestecau cu şuieratul săgeţilor.

Şi când jupân Longinus spunea: „Luceafăr de ziuă!” săgeţile i se înfipseră în umeri, în şold, în picioare… Sângele din tâmplă îi curgea peste ochi, vedea ca prin ceaţă lunca şi tătarii şi nu mai auzea vâjâitul săgeţilor. Simţi că îl lasă puterile, picioarele începură să i se clatine, capul îi căzu pe piept şi… se lăsă în genunchi.

Pe jumătate gemând mai apucă să îngâne: „Regină a îngerilor!” şi acestea fură cele din urmă cuvinte rostite pe pământ.

Heruvimii cerului îi luară sufletul şi îl aşezară ca pe o perlă luminoasă la picioarele „Reginei îngerilor”.

 

CAPITOLUL XXVIII

 

Î
N
DIMINEA
Ţ
A
URM
Ă
TOARE
pan Wołodyjowski şi Zagłoba se aflau pe întărituri printre oşteni şi priveau cu luare-aminte spre tabăra cazacă, dinspre care se apropiau puzderie de ţărani. Skrzetuski era la sfatul prinţului, iar ei, folosindu-se de această clipă de linişte, sporovăiau despre ziua de ieri şi despre mişcarea din tabăra vrăjmaşă.

― Nu poate să fie nimic bun pentru noi, spuse Zagłoba, arătând spre mulţimea întunecată care se rostogolea ca un nor uriaş. O să pornească iar la atac, şi eu nu-mi mai simt braţele de la încheieturi.

― Da’ de unde, cum o să ne atace acum, ziua în amiaza mare, la vremea asta? se împotrivi micul cavaler. Nu fac decât să ocupe valul de apărare, pe care l-am părăsit noi ieri, să sape şanţuri până la noi şi să tragă de dimineaţă până seara.

― Am putea să-i speriem cu tunurile.

― Wołodyjowski răspunse cu glas scăzut:

― Stăm prost cu pulberea. Abia dacă ne mai ajunge vreo şase zile, cu risipa pe care o facem. Dar în acest timp va sosi regele.

― Fie ce-o fi. Numai sărmanul jupân Longinus să treacă cu bine! N-am putut să închid ochii toată noaptea, m-am gândit numai la el; cum aţipeam, îl vedeam în mare cumpănă şi mă apuca o jale, de mă umpleam tot de apă. E cel mai bun om pe care poţi să-l găseşti în Republică, umblând cu lumânarea trei ani şi şase săptămâni.

― Atunci de ce-l luai totdeauna în tărbacă?

― Ei, pentru că gura mi-e mai păcătoasă ca inima. Pane Michał, nu mă mai sângera aducându-mi aminte de el, că şi aşa mă dojenesc eu destul; Doamne fereşte să nu i se întâmple ceva, n-am să-mi aflu odihnă câte zile-oi avea!

― Domnia Ta, nu te pierde cu firea. Nu ţi-a purtat pică niciodată şi l-am auzit cu urechile mele când spunea: „Gură de ruşine, inimă de aur!”

― Să-i dea Dumnezeu sănătate! E un prieten de nădejde! Nu ştie să vorbească niciodată ca lumea, dar îşi răsplăteşte însutit acest neajuns prin alte virtuţi. Pane Michał, Domnia Ta cum gândeşti? Să fi trecut oare cu bine?

― Noaptea a fost întunecoasă, iar nemernicii trebuie să fi fost grozav de
fatigati
în urma întâmplării. Nici la noi paza nu era cum se cuvine, ce să mai vorbim de ei!

― Slavă Domnului! L-am îndemnat pe jupân Longinus să întrebe numaidecât de sărmana noastră jupâniţă, n-au văzut-o oare pe undeva, pentru că gândesc că Rzędzian trebuie să fi ajuns la oştile regale. Fără îndoială că jupân Longinus nu va pleca să se odihnească şi se va întoarce aici cu regele. Aşa că am afla vreo veste despre ea.

― Eu am încredere în isteţimea acestui copil de casă, a izbutit el s-o scape în vreun fel. N-aş mai şti ce e liniştea, dacă ar fi pierit. Am cunoscut-o prea puţin, dar cred că dacă aş avea o soră, nu mi-ar fi mai apropiată decât ea.

― Pentru tine nu e decât o soră, dar pentru mine e copila mea. De-atâta grijă o să-mi albească barba de tot; mi se rupe inima de jale. Care cum îl pun la inimă – un, doi – s-a dus, iar tu stai, supără-te, bate-ţi capul, gândeşte-te, ba, pe deasupra cu burta goală şi cu chipiul ferfeniţă, de se scurge apa pe chelie ca dintr-o streaşină spartă. Până şi câinii o duc mai bine acum în Republică decât şleahticii, iar de noi patru e mai rău ca de toţi ceilalţi. Ce zici, pane Michał, nu e timpul să-mi iau tălpăşiţa şi să mă mut într-o lume mai bună, ai?

― M-am gândit de multe ori, dacă n-ar fi mai bine să-i destăinuim tot lui Skrzetuski, şi n-am făcut-o fiindcă nici el n-a pomenit niciodată de ea, iar când se întâmplă să-i amintească cineva, se cutremură ca şi când l-ar fi lovit drept în inimă.

― Spune-i, scormoneşte-i rănile ogoite în focul acestui război, în timp ce poate cneaghina e târâtă de cosiţă prin Perekop de vreun tătar. Când mă gândesc la asta, văd stele verzi. E timpul să mor, altfel nu se poate, pe lumea asta n-am parte decât de chinuri. Măcar de-ar fi trecut cu bine jupân Longinus!

― El trebuie să se bucure de ocrotirea cerului mai mult decât ceilalţi, fiindcă era plin de însuşiri alese. Ia te uită, Domnia Ta, ce fac ticăloşii!

― Soarele străluceşte atât de tare, că nu mai văd nimic.

― Sapă în valul de apărare din care am plecat noi.

― Păi nu ţi-am spus că vor da năvală? Să plecăm de aici, pane Michał, am stat destul.

― Nu sapă ca să ne atace, ci ca să aibă drum deschis la întoarcere, apoi mai mult ca sigur că vor împinge pe acolo turnurile de luptă în care vor urca puşcaşii. Uită-te şi Domnia Ta, lopeţile aruncă de zor; au netezit locul vreo patruzeci de paşi.

― Acum văd, dar grozav mai străluceşte soarele astăzi. Jupân Zagłoba îşi duse mâna streaşină la ochi şi privi. În aceeaşi clipă, prin deschizătura săpată în valul de pământ, un puhoi de oameni se revărsă la iuţeală pe întinderea goală dintre cele două valuri de apărare. Unii începură îndată să tragă cu flintele, pe când ceilalţi, scurmând pământul cu lopeţile, înălţau un alt val, săpând alte şanţuri care aveau să închidă în al treilea inel tabăra polonă.

― Oho! strigă Wołodyjowski. N-am spus eu?… Uite că aduc şi turnurile!

― Ei, vor da năvală, cum mă vezi şi cum te văd! Să plecăm de aici, îl îndemnă Zagłoba.

― Nu, turnurile sunt altfel! răspunse micul oştean.

Într-adevăr, turnurile de luptă care se arătară în deschizătură erau altfel alcătuite decât cele dinainte; pereţii erau făcuţi din scări prinse cu cârlige şi acoperite cu veşminte şi piei, dinapoia cărora cei mai buni ţintaşi, aşezaţi de la jumătatea turnului până în vârf, trăgeau în duşmani.

― Să mergem, mânca-i-ar câinii! repetă Zagłoba.

― Aşteaptă, Domnia Ta, răspunse Wołodyjowski.

Şi începu să numere turnurile pe măsură ce se iveau în deschizătură.

― Unu, două, trei… se vede că au destul de multe… patru, cinci, şase şi vin tot mai înalte… şapte, opt… din turnurile astea pot să ucidă orice câine de pe medeanul nostru, fiindcă acolo trebuie să fie puşcaşii
exquisitissimi
{193}
– nouă, zece – se văd ca-n palmă, fiindcă soarele bate drept în ele – unsprezece…

Deodată Michał se întrerupse din numărat.

― Ce-i asta? întrebă cu glasul schimbat.

― Unde?

― Uite colo, pe turnul cel mai înalt… atârnă un om! Zagłoba îşi încorda privirea; într-adevăr, pe cel mai înalt turn soarele lumina un trup despuiat, care se legăna în ştreang, după mişcările turnului, ca o pendulă uriaşă.

― Adevărat, spuse Zagłoba.

Wołodyjowski se făcu alb ca varul şi strigă deodată cu glas înfricoşat:

― Dumnezeule atotputernic!… ăsta e Podbipięta!

Pe întărituri se iscară murmure, ca şi când vântul ar fi trecut printre frunzele copacilor. Zagłoba îşi lăsă capul în jos, îşi acoperi ochii cu palmele şi gemea, şoptind printre buzele învineţite:

― Iisuse, Maria! Iisuse, Maria!

Murmurul se schimbă în larmă de glasuri învălmăşite, apoi într-un vuiet de valuri frământate. Oştenii de pe întărituri înţeleseră că de acea frânghie ruşinoasă spânzura un tovarăş de suferinţă, un cavaler fără prihană, jupân Longinus Podbipięta, şi o mânie cumplită începu să le zburlească părul din cap.

Zagłoba îşi luă, în sfârşit, mâinile de la ochi; arăta înfricoşător: avea spumă în colţurile gurii, faţa vânătă şi ochii îi ieşiseră din orbite.

― Sânge! Sânge! mugi el cu glas năprasnic, de-i trecură fiorii pe cei care se aflau în apropiere.

Şi sări în şanţ. Toţi oştenii de pe valul de apărare se repeziră în urma lui. Nici o putere din lume, nici chiar poruncile prinţului, n-ar fi fost în stare să oprească această izbucnire de mânie. Ieşeau din şanţ, căţărându-se unii pe umerii celorlalţi, se agăţau cu mâinile şi cu dinţii de buza şanţului, şi odată afară, se năpusteau orbeşte, fără să mai ţină seama dacă mai venea cineva în urma lor. Turnurile fumegau ca nişte smolării şi se cutremurau de zgomotul împuşcăturilor, dar nu ajuta la nimic. Zagłoba gonea înaintea tuturor, cu sabia ridicată deasupra capului, înspăimântător, turbat, ca un buhai dezlănţuit. Cazacii săriră şi ei cu ţăpoaie şi coase asupra atacatorilor şi cele două şiruri de luptători se izbiră cu zgomot. Dar dogii sătui nu pot să se apere multă vreme de nişte lupi flămânzi şi turbaţi. Împinşi, spârcuiţi cu săbiile, sfâşiaţi cu dinţii, bătuţi şi striviţi, cazacii nu putură să ţină piept furiei polone şi începură să se clatine, apoi s-o ia la fugă spre deschizătură. Jupân Zagłoba parcă înnebunise; se arunca asupra grupurilor celor mai mari, ca o leoaică îndârjită, căreia i s-au luat puii, hârâia, forăia, tăia, ucidea şi strivea! Înaintea lui se făceau goluri, iar lângă el se vânzolea, ca o flacără nimicitoare, Wołodyjowski, aidoma unei pisici sălbatice rănite.

Puşcaşii adăpostiţi în turnurile de luptă fură nimiciţi până la cel din urmă, iar pe ceilalţi cazaci îi goniră până dincolo de deschizătura din valul de apărare. Oştenii urcară apoi în turn şi, dezlegându-l pe jupân Longinus, îl coborâră cu grijă până jos.

Zagłoba se nărui peste trupul lui…

Lui Wołodyjowski i se sfâşia inima de durere şi ochii i se umplură de lacrimi la vederea prietenului mort. Nu era greu de ghicit de ce moarte pierise jupân Longinus, fiindcă tot trupul îi era acoperit de rănile pricinuite de vârfurile săgeţilor. Faţa nu-i era vătămată de săgeţi, numai una îi lăsase o zgârietură lungă la tâmplă. Câteva picături de sânge i se închegaseră pe obraz; avea ochii închişi, iar pe chipul lui palid i se aşternuse un zâmbet împăcat; dacă n-ar fi fost paloarea vineţie a feţei, dacă nu s-ar fi simţit răceala morţii în trăsăturile încremenite, putea să pară că jupân Longinus doarme liniştit. În cele din urmă, prietenii îl luară pe umeri şi îl duseră în tabără, iar de acolo în capela de la castel.

Până seara coşciugul fu bătut în cuie şi înmormântarea avu loc noaptea în cimitirul de la Zbaraż. Luară parte toţi preoţii din Zbaraż, afară de părintele Żabkowski care era pe moarte, nimerit în şale de un plumb în timpul ultimului atac. Veniră, de asemenea, prinţul, care lăsase conducerea luptei starostelui de Krasny Staw, căpeteniile, stegarul Coroanei şi stegarul de Nowogródek, Przyjemski, Skrzetuski, Wołodyjowski, Zagłoba şi toţi oştenii din steagul în care slujise răposatul. Coşciugul fu aşezat deasupra gropii abia săpate, şi ceremonia începu.

Noaptea era liniştită, înstelată; făcliile ardeau cu flăcări egale, aruncându-şi strălucirea peste scândurile galbene ale coşciugului, peste silueta preotului şi chipurile aspre ale cavalerilor care stăteau împrejur.

Fumul se înălţa drept din cădelniţă, împrăştiind mireasmă de smirnă şi ienupăr; liniştea era întreruptă numai de suspinele înăbuşite ale lui jupân Zagłoba, de oftaturile adânci ce se smulgeau din piepturile puternice ale cavalerilor şi de bubuitul îndepărtat al tunurilor de pe întărituri.

Părintele Muchowiecki ridică mâna, în semn că vrea să cuvânteze, şi oştenii îşi opriră răsuflarea; tăcu o clipă, apoi îşi aţinti privirile asupra boltei înstelate şi începu să vorbească:

Other books

Project StrikeForce by Swaim, Kevin Lee
18% Gray by Anne Tenino
[Janitors 01] Janitors by Tyler Whitesides
Masks by Laurie Halse Anderson
Stage Fright by Christine Poulson
Married By Christmas by Bailey, Scarlett
The Question by Zena Wynn
After the Rains by Deborah Raney