Prin foc si sabie (21 page)

Cât cuprindeai cu ochii se vedeau peste zece baidacuri, dubasuri şi luntri căzăceşti înguste şi negre, învelite cu papură şi numite şăici. Unele pluteau în josul apei purtate de curentul iute, altele urcau cu trudă în susul râului ajutate de vâsle şi de pânzele întinse. Duceau peşte, ceară, sare şi vişine uscate prin târgurile de pe maluri, sau se întorceau din părţile locuite încărcate cu rezerve de hrană pentru Kudak şi cu mărfuri care găseau lesne cumpărători la tarabele bazarului de la Sici. De la vărsarea Pszołei, malurile Niprului erau o adevărată pustie pe care albeau din loc în loc bordeiele cazacilor; râul era însă calea care lega Siciul de restul lumii, aşa că pe acest drum era un du-te-vino continuu, mai ales când viitura apelor înlesnea plutirea, şi când până şi pragurile stâncoase, în afară de Nienasytec, puteau să fie trecute de vasele care mergeau spre liman.

În timp ce baidacurile goneau spre Kudak, porucinicul privea cu luare-aminte la viaţa de pe râu. Pâcla se ridicase şi malurile se vedeau limpede. Pe deasupra călătorilor zburau mulţimi nenumărate de păsări de apă, babiţe, gâşte sălbatice, cocoare, raţe şi nagâţi, berze şi stârci; în stufărişurile de pe mal se auzea o asemenea larmă, asemenea bulbucit de ape şi fâlfâit de aripi, de credeai că acolo se ţin adunările şi războaiele păsărimii.

După Krzemieńczug, malurile erau mai joase, deschise.

― Stăpâne, priveşte! exclamă deodată Rzędzian. Soarele pripeşte şi câmpurile sunt pline de zăpadă.

Skrzetuski se uită; într-adevăr, cât vedeai cu ochii, o pânză albă strălucea în razele soarelui pe amândouă părţile râului.

― Hei, cârmaciule, ce albeşte acolo? întrebă porucinicul.

― Sunt vişini, Domnia Ta! răspunse cârmaciul.

Erau într-adevăr pădurici de vişini, formate din copaci pitici, care acopereau fâşii întinse pe amândouă malurile, dincolo de vărsarea Pszołei. Fructele lor, mari şi dulci, alcătuiau, toamna, hrana păsărilor, a animalelor şi a oamenilor rătăciţi prin pustie, folosind totodată şi ca marfă pentru negoţ, pe care o duceau cu baidacurile până Kiev şi chiar mai departe. Acum vişinii erau în floare. Când se apropiară de uscat, ca să dea timp de odihnă vâslaşilor, porucinicul şi Rzędzian coborâră, vrând să se uite mai de aproape. Îl învălui o mireasmă îmbătătoare de abia mai puteau să răsufle. Puzderie de petale se scuturaseră pe jos. Pe alocuri copăceii se strângeau în tufişuri nepătrunse. Printre vişini creşteau de asemenea migdali pitici, sălbatici, acoperiţi cu flori trandafirii care împrăştiau un miros şi mai puternic. Milioane de bondari, albine şi fluturi coloraţi se înălţau deasupra acestei mări pestriţe de flori, al cărei capăt se pierdea în depărtare.

― Minune, stăpâne, minune! zise Rzędzian. De ce n-or fi locuind oameni pe aici? Vânat văd că e din belşug.

Prin tufişurile de vişini se strecurau iepuri cenuşii şi albi, cârduri fără număr de prepeliţe cu picioarele albastre; Rzędzian trase cu flinta şi doborî câteva, dar mare-i fu mirarea când află după aceea de la cârmaci că nu sunt bune de mâncat.

Pe pământul moale se mai vedeau urme de elan şi de antilope saiga, iar din depărtare veneau zgomote asemănătoare cu grohăitul porcilor sălbatici.

După ce se săturară de privit şi se odihniră, porucinicul şi oamenii săi porniră mai departe. Malurile aci se înălţau, aci coborau, descoperind privirilor frumoase păduri de stejar, locuri sâlhui, movile şi stepă fără sfârşit. Împrejurimile păreau atât de bogate încât Skrzetuski îşi repetă fără să vrea întrebarea lui Rzędzian: de ce nu locuiesc oameni pe aici? Pentru asta era nevoie ca alt Jeremi Wiśniowiecki să ia în stăpânire aceste pustietăţi, să le gospodărească şi să le apere de năvălirile tătarilor şi ale cazacilor de la Niż. Unde şi unde râul forma băltoace, cotituri, se revărsa prin râpe, izbea stâncile de pe mal cu valurile înspumate şi umplea cu apă hrubele întunecoase din stânci. În asemenea hrube şi cotloane se aflau ascunzători ale cazacilor. Gurile râurilor, acoperite cu tufişuri de ţepering, trestie şi şovar erau negre de mulţimea păsărilor, într-un cuvânt, o lume sălbatică, prăpăstioasă, pe alocuri pustie şi tainică se desfăşura prin faţa ochilor drumeţilor noştri.

Călătoria începu să fie neplăcută, fiindcă, din pricina căldurii se arătară roiuri de ţânţari muşcători, de felurite gângănii necunoscute în stepa uscată, dintre care unele, cât degetul de groase, slobozeau sânge când pişcau.

Seara ajunseseră în ostrovul Romańowka, ale cărui focuri se vedeau de departe, şi aici poposiră peste noapte. Pescarii care veniră într-un suflet să privească la ceata porucinicului aveau cămăşile, faţa şi mâinile unse cu păcură, pentru a se apăra de insecte. Erau oameni cu obiceiuri necioplite, sălbăticiţi; primăvara se îmbulzeau cu toţii aici să prindă şi să usuce peştele pe care-l cărau apoi la Czehryn, Czerkasy, Perejasław şi la Kiev. Îndeletnicirea lor era grea, dar aducătoare de câştiguri; din pricina belşugului de peşte, vara era o adevărată năpastă pentru aceste locuri, pentru că murind din lipsă de apă prin heleşteie şi aşa-zisele „ştioalne liniştite”, umpleau cu duhori nesuferite văzduhul.

Porucinicul află de la pescari că toţi cazacii de la Niż care pescuiau aici părăsiseră ostrovul de câteva zile, îndreptându-se spre Sici, chemaţi de atamanul de tabără. În fiecare noapte se vedeau de pe ostrov focurile aprinse în stepă de fugarii spre Niż. Pescarii ştiau că se pregăteşte războiul asupra leşilor şi nu se fereau de porucinic. Skrzetuski înţelese deci că solia lui s-ar putea într-adevăr să ajungă prea târziu; până să se înfăţişeze el la Sici poate că polcurile cazacilor vor porni spre miazănoapte, dar avea poruncă să se ducă şi, ca un oştean de credinţă, nu mai stătu la îndoială, hotărând să pătrundă fie şi în mijlocul taberei zaporojene.

A doua zi de dimineaţă porniră iarăşi la drum. Trecură de frumosul Tareński Róg, de Sucha Góra şi de Koński Ostróg, cunoscut din cauza mlaştinilor sale şi a mulţimii de târâtoare care-l făceau nepotrivit pentru a fi locuit. Sălbăticia împrejurimilor şi repeziciunea crescută a apelor vesteau apropierea pragurilor. În sfârşit, turnul de la Kudak se înălţă la orizont; prima parte a călătoriei se sfârşise.

Cu toate acestea porucinicul nu intră în cetate în seara aceea, pentru că Grodzicki poruncise ca, după trâmbiţarea semnalului care se dădea înainte de apusul soarelui, nimeni să nu fie lăsat să iasă sau să intre în cetate; de-ar fi venit regele în persoană, ar fi trebuit să înnopteze la Slobódka, o aşezare ce se afla lângă valul de apărare al fortăreţei.

Aşa făcu şi porucinicul. Popasul nu era prea plăcut, căci colibele din Slobódka, vreo şaizeci la număr, erau lipite cu lut şi aşa de mici, încât în unele din ele puteai să te strecori numai pe brânci. Nu merita osteneala să se ridice altele, pentru că la fiecare năvală a tătarilor erau distruse din temelii ca să nu-i adăpostească pe năvălitori, înlesnindu-le drumul spre întărituri. Slobódka era locuită de fugarii din Polonia şi din Rutenia, de la Crîm şi din Moldova. Mai fiecare îşi avea credinţa lui, dar nimeni nu-i întreba de asta. Nu lucrau pământul din cauza primejdiei hoardelor de tătari, trăiau din pescuit şi din grânele aduse din Ucraina, beau rachiu de mei şi se îndeletniceau cu diferite meşteşuguri, pentru care erau preţuiţi în cetate.

Porucinicul mai că nu putu să pună geană pe geană din pricina mirosului nesuferit al pieilor de cal din care se făceau curele. A doua zi în zori, după ce trâmbiţele sunară „deşteptarea”, trimise ştire la cetate că a venit un sol din partea prinţului şi aşteptă să fie primit. Grodzicki, care îşi aducea bine aminte de vizita prinţului, ieşi în întâmpinarea lui. Era un bărbat la cincizeci de ani, cu un singur ochi, ca ciclopii, şi întunecat, deoarece, stând în această pustietate de la capătul lumii, fără să mai vadă oamenii, se sălbăticise; având puteri neîngrădite, devenise serios şi aspru. Avea faţa sluţită de vărsat, dar i-o împodobeau tăieturile de sabie şi semnele rămase de la săgeţile tătarilor care semănau cu nişte peceţi albe pe pielea închisă. Cu toate acestea era un oştean adevărat, treaz ca un cocor, cu privirile aţintite mereu asupra tătarilor şi a cazacilor. Bea numai apă, nu dormea decât şapte ceasuri din douăzeci şi patru, şi adesea se ducea în miez de noapte pe întărituri să cerceteze străjile, pe care, pentru cea mai mică neglijenţă le pedepsea cu mare asprime. Îngăduitor cu cazacii, deşi sever, îşi câştigase respectul lor. Iarna, când la Sici era foamete, îi ajuta cu grâne. Era un rusin, de felul celor care, la vremea lor, ieşiseră în stepă cu Przecław Lanckoroński şi Samuel Zborówski.

― Aşadar, Domnia Ta te duci la Sici? îl întrebă pe Skrzetuski, după ce mai înainte îl lăsase să intre şi îl ospeţise cum se cuvine.

― La Sici. Domnia Ta ce ştiri ai de acolo?

― E război! Atamanul taberei îşi adună cazacii din toate smârcurile, pâraiele şi ostroavele. Din Ucraina trec fugari, pe care îi împiedic cum pot. S-a strâns o oaste de vreo treizeci de mii de cazaci, dacă nu mai mult. Când se vor năpusti asupra Ucrainei şi se vor uni cu cazacii înrolaţi prin târguri şi cu gloatele de ţărani, vor fi o sută de mii.

― Şi Chmielnicki?

― E aşteptat să sosească în orice zi cu tătarii de la Crîm. Poate a şi venit; la drept vorbind, n-are rost ca Domnia Ta să te mai osteneşti până la Sici, pentru că în curând vor veni ei aici; mai mult ca sigur că nu se vor feri de Kudak şi că nu-l vor lăsa în urma lor.

― Domnia Ta o să aperi cetăţuia?

Grodzicki privi posomorât la porucinic şi răspunse cu glasul apăsat, liniştit:

― N-o să mă apăr…

― Cum aşa?

― Nu mai am pulbere. Am repezit pe puţin douăzeci de luntri, ca să-mi aducă oricât de puţină; şi nu mi-au dat. Nu ştiu ce să mai cred: au fost prinşi trimişii mei, ori n-au nici ei. Ştiu doar atât că până acum n-am primit nimic. Mai am pulbere pentru cel mult două săptămâni. Dacă aş avea destulă, aş arunca cetatea în aer odată cu mine, înainte ca picior de cazac să fi călcat aici. Am poruncă să stau pe loc – stau, am poruncă să veghez – veghez, am poruncă să-mi arăt colţii – mi-i arăt, iar când o fi să pier, o dată moare omul, am s-o fac şi pe asta.

― Domnia Ta nu poţi să faci singur pulbere?

― De două luni de zile zaporojenii nu mai lasă să treacă salpetrul, pe care acum trebuie să-l aduc de la Marea Neagră. Mi-e totuna. Mi-a bătut ceasul!

― Noi avem de învăţat de la oşteni încercaţi ca Domnia Ta. Ce-ar fi dacă te-ai duce chiar Domnia Ta după pulbere?

― Jupâne, eu nu las Kudakul, nu mai pot să-l părăsesc; aici mi-am trăit viaţa, aici vreau să mor. Nici Domnia Ta nu gândi că te duci la niscaiva ospeţe sau primiri grozave cu care sunt întâmpinaţi solii prin alte părţi, şi să nu crezi că însărcinarea de sol o să te apere. Ei îşi ucid propriile căpetenii şi, de când stau aici, nu-mi aduc aminte ca vreuna să fi murit de moarte bună. O să te omoare şi pe tine.

Skrzetuski tăcea.

― Văd că ţi-a cam pierit curajul. Mai bine nu pleca.

― Domnia Ta, îi întoarse porucinicul cu mânie, născoceşte ceva mai de soi ca să mă sperii, fiindcă tot ce mi-ai spus până acum am auzit de zeci de ori; dacă mă sfătuieşti să nu mai plec, înseamnă că Domnia Ta, de-ai fi în locul meu, n-ai pleca; vezi dacă nu cumva pentru apărarea cetăţii ai trebuinţă şi de curaj, nu numai de pulbere.

În loc să se supere, Grodzicki se uită îmblânzit la Skrzetuski.

― E îndrăcit flăcăul! mormăi în limba rusină. Domnia Ta să mă ierte. Din răspunsul Domniei Tale văd că eşti în stare să păstrezi
dignitatem
prinţului şi a stării de şleahtic. O să-ţi dau câteva şăici, pentru că baidacurile nu pot să treacă peste praguri.

― Asta am şi venit să te rog.

― Pe lângă Nienasytec să porunceşti să tragă bărcile pe uscat, fiindcă, deşi apa e mare, niciodată nu se poate trece. Abia se strecoară luntrile foarte mici. Iar când vei ajunge la apă mică, păzeşte-te să nu fii luat pe neaşteptate şi ţine minte că fierul şi plumbul sunt mai grăitoare decât vorbele. Pe acolo sunt preţuiţi numai oamenii îndrăzneţi. Şăicile sunt gata pentru mâine, o să dau poruncă să le mai pună câte o cârmă; la praguri e nevoie de două.

Spunând acestea, Grodzicki îl conduse pe porucinic să-i arate cetatea şi rânduiala ostăşească. Peste tot stăpâneau ordinea desăvârşită şi disciplina. Străji dese vegheau ziua şi noaptea pe zidurile pe care prinşii tătari le întăreau şi le dregeau fără contenire.

― În fiecare an întăriturile se înalţă cu un cot, spuse Grodzicki; au crescut atâta, încât dacă aş avea pulbere destulă şi o sută de mii de oameni, nu mi-ar putea face nimic; fără puşcaşi însă nu pot să mă apăr dacă năvălitorii sunt mai mulţi.

Fortăreaţa era într-adevăr de necucerit, deoarece în afară de turnuri o apărau prăpăstiile Niprului şi stâncile de netrecut care ţâşneau drept în sus din apă; nu avea nevoie de prea mulţi apărători. Aşa se şi făcea că în cetate nu se găseau mai mult de şase sute de oameni, aleşi, e drept, dintre oştenii cei mai buni, înarmaţi cu muschete şi sâneţe. Niprul curgea în acest loc într-o albie atât de strâmtă, era atât de îngust, că săgeţile aruncate de pe întărituri ajungeau pe malul celălalt. Tunurile stăpâneau amândouă malurile şi împrejurările. În afară de asta, la o jumătate de milă de cetate se afla un turn înalt din care se vedea împrejur la opt mile depărtare şi în care stăteau de pază o sută de oşteni, cercetaţi în fiecare zi de Grodzicki. Când zăreau oameni prin apropiere, aceştia dădeau de ştire la cetate, băteau clopotele şi toţi oştenii urcau pe întărituri.

― Aproape nu e săptămână spunea Grodzicki, să nu se dea semnalul de primejdie. Haite de tătari, adesea de câteva mii, dau ocol ca nişte lupi; îi hăcuim şi noi, cum putem, cu tunurile. De multe ori tabunurile de cai sălbatici sunt luate de străji drept tătari.

― Şi Domniei Tale nu ţi se urăşte să stai în pustietatea asta? întrebă Skrzetuski.

― De mi-ar face loc în odăile regelui şi tot aici aş veni. De aici eu văd mai multă lume decât vede regele de la fereastra lui din Varşovia.

Într-adevăr de pe întărituri se vedea întinderea nemărginită a stepelor care acum păreau o mare de verdeaţă; spre miazănoapte vărsarea Samarei, iar spre miazăzi tot cursul Niprului, stâncile, prăpăstiile şi pădurile până hăt! la spuma celui de al doilea prag, al lui Surski.

Spre seară vizitară şi turnul, pentru că Skrzetuski vedea pentru întâia oară această fortăreaţă pierdută în stepă şi era dornic să afle totul. În acest timp, în Slobodka i se pregăteau şăicile care, având câte o cârmă la amândouă capetele, erau mai uşor de mânuit. A doua zi trebuia să pornească la drum de dimineaţă. Nu se culcă aproape toată noaptea, gândindu-se ce are de făcut în faţa primejdiei de moarte care-l ameninţa ca sol în tabăra înfricoşătoare de la Sici. Viaţa îi zâmbea, era tânăr, iubea şi avea să trăiască cu fata dragă; cu toate acestea ţinea mai mult la onoare şi la faimă decât la viaţă. Îi trecu prin minte că războiul e aproape şi că Helena, aşteptându-l la Rozłogi, poate să fie prinsă de cumplitul pojar, lăsată în seama răbufnirilor lui Bohun şi ale mulţimii sălbatice dezlănţuite, şi sufletul i se umplu de teamă şi de durere. Stepele se zvântaseră şi ar fi putut să plece de la Rozłogi la Łubnie, dar el poruncise Helenei şi cneaghinei să aştepte întoarcerea lui, pentru că nu se aştepta ca furtuna să izbucnească atât de repede şi nu ştia cât de primejdioasă este călătoria la Sici. Acum se plimba cu paşi grăbiţi prin odaia din castel, îşi smulgea barba şi îşi frângea mâinile. Ce-i rămânea de făcut? Cum să se descurce? În minte vedea acareturile de la Rozłogi cuprinse de flăcări şi înconjurate de gloata care urla, semănând mai mult a diavoli decât a oameni. Zgomotul paşilor se răsfrângea din bolta încăperii cu ecou mohorât şi lui i se părea că aude puterile răului venind după Helena. Pe întărituri se trâmbiţa stingerea luminilor, dar el credea că răsună ecoul cornului lui Bohun; scrâşnea din dinţi şi apuca mânerul sabiei. Ah, de ce s-a încăpăţânat să plece el şi nu l-a lăsat pe Bychowiec!