Prin foc si sabie (22 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
12.48Mb size Format: txt, pdf, ePub

Rzędzian, care dormea pe prag, băgă de seamă zbuciumul lui Skrzetuski, se sculă frecându-se la ochi, curăţă torţele care pâlpâiau în inele de fier şi începu să se învârtească prin încăpere vrând să atragă luarea-aminte a stăpânului.

Dar porucinicul se cufundase cu totul în gândurile sale dureroase şi se plimba mai departe, stârnind ecourile adormite.

― Stăpâne! Hei, stăpâne…, strigă Rzędzian.

Skrzetuski se uită la el cu privirea sticloasă. Deodată se trezi din îngândurare.

― Rzędzian, ţi-e frică de moarte? întrebă el.

― De cine? Cum de moarte? Ce vorbeşti, stăpâne?

― Cine se duce la Sici, acela nu se mai întoarce.

― Păi Luminăţia Ta de ce te duci?

― Aşa mi-e voia, nu te amesteca, dar de tine îmi pare rău, că eşti abia un copilandru şi, cu toate că eşti un şmecher, acolo n-o scoţi la capăt cu şmecheria. Întoarce-te la Czehryn şi de acolo la Łubnie.

Rzędzian începu să se scarpine în cap.

― Stăpâne, mi-e frică de moarte; cui nu-i e frică de ea nu se teme nici de Dumnezeu, e voia lui ca cineva să moară sau să trăiască; iar dacă Domnia Ta te duci de bunăvoie la moarte, o să fie păcatul Domniei Tale, ca stăpân şi nu al meu, ca slugă, de aceea, eu nu te părăsesc, stăpâne, că nici eu nu sunt vreun necioplit, ci un şleahtic; deşi sărac, nu sunt lipsit de demnitate.

― Ştiam că eşti un flăcău de treabă, dar îţi spun că dacă nu vrei să pleci de bunăvoie, vei pleca la porunca mea, căci altfel nu se poate.

― Stăpâne, omoară-mă, dar nu plec. Domnia Ta crezi că sunt o Iudă care să te arunce în ghearele morţii?

Aici Rzędzian îşi acoperi ochii cu mâinile şi începu să plângă amarnic. Skrzetuski înţelese că pe această cale nu va izbuti să-l convingă şi nu voia să-i poruncească cu asprime, părându-i rău de el.

― Ascultă, îi zise, acolo nu poţi să-mi fii de nici un ajutor, de altminteri, nici eu n-o să-mi aşez capul sub paloş, de bunăvoie; trebuie să duci nişte scrisori la Rozłogi, scrisori la care ţin mai mult decât la viaţă. Ai să spui acolo jupânesei şi cnejilor s-o ducă numaidecât pe jupâniţă la Łubnie, fără pic de zăbavă, că altfel îi prinde răscoala; tu să veghezi ca să se facă aşa. Îţi încredinţez o treabă însemnată, demnă de un prieten, nu de o slugă.

― Stăpâne, trimite pe altcineva; oricine poate să ducă o scrisoare.

― Te-ai prostit? În cine pot să am încredere aici? Repet, îmi scapi viaţa de două ori, şi pe deasupra mă izbăveşti de chinul în care trăiesc. Când mă gândesc la cele ce se pot întâmpla, mă trec năduşelile de atâta durere.

― O, pentru Dumnezeu! Văd că trebuie să plec, dar îmi pare atât de rău de Domnia Ta, că dacă mi-ai dărui brâul acesta pestriţ, nu m-aş bucura deloc.

― Vei avea brâul, numai să faci treabă bună.

― Stăpâne, dacă mă învoieşti să merg cu tine, nu-mi mai trebuie nici brâul.

― Ai să te întorci mâine cu şaica pe care pan Grodzicki o trimite la Czehryn, apoi porneşti fără întârziere şi fără odihnă drept la Rozłogi. Să nu spui nimic cneaghinei de primejdiile ce mă ameninţă, nici măcar jupâniţei, roagă-le numai să plece degrabă la Łubnie, fie şi călare şi fără lucruri. Iată punga pentru drum, scrisorile le alcătuiesc îndată.

Rzędzian se aruncă la picioarele porucinicului.

― Stăpâne, n-o să te mai văd niciodată?

― Cum o vrea Dumnezeu, facă-se voia lui! răspunse Skrzetuski, ridicându-l. La Rozłogi să te arăţi vesel. Acum du-te şi culcă-te.

Porucinicul petrecu restul nopţii scriind scrisori şi rugându-se fierbinte; îngerul alinării coborî numaidecât asupra lui. Între timp noaptea păli şi zorile albiră ferestruicile înguste dinspre răsărit. Se crăpa de ziuă; luciri trandafirii se furişau în încăpere. În turn şi la cetate trâmbiţele începură să sune „deşteptarea”. În curând Grodzicki intră în odaie.

― Jupâne porucinic, şăicile sunt gata.

― Şi eu sunt gata, spuse liniştit Skrzetuski.

 

CAPITOLUL X

 

Ş
Ă
ICILE
ALERGAU
SPRINTENE
în jurul apei, purtându-l pe tânărul oştean şi soarta lui. Pragurile stâncoase nu mai însemnau o mare primejdie din pricina apelor umflate. Trecură de Surski, şi de Lochanny, un val înalt îi aruncă peste Stăvilarul Woronów, la Kniaży şi la Strzelczy bărcile scrâşniră, atingând fundul, dar nu se sparseră, până când, în sfârşit, zăriră în depărtare spuma şi vârtejurile înfricoşătorului Nienasytec. Aici trebuiră să coboare şi să tragă luntrile pe uscat – treabă anevoioasă şi îndelungată, care ţinea de obicei toată ziua. Din fericire, cei care trecuseră înainte lăsaseră pe mal mulţime de buşteni, pe care îi puseseră sub bărci ca să le tragă mai uşor pe pământ. De jur împrejur nu se zărea ţipenie de om; pe râu nu plutea nici o şaică, pentru că spre Sici puteau să treacă doar cele pe care le lăsa Grodzicki la Kudak, iar acesta tăiase cu bună ştiinţă legătura dintre Zaporoże şi restul lumii. Tăcerea era întreruptă doar de urletul valurilor care se izbeau de stâncile Nienasytecului. În vreme ce oştenii trăgeau luntrile, Skrzetuski se uită la această minune a naturii. O privelişte înfiorătoare i se înfăţişa privirilor. Pe toată lărgimea râului alergau de-a curmezişul şapte spinări stâncoase care atârnau deasupra apei, negre, zdrenţuite de valurile ce coborau în ele porţi de trecere. Râul izbea cu toată greutatea apelor culmile de piatră, se zdrobea de ele şi, înnebunit, turbat şi fărâmiţat în spumă albă, se căznea să sară peste ele ca un armăsar dezlănţuit. Respins încă o dată înainte de a se putea prăpăstui prin deschizături, credeai că roade stâncile cu dinţii, în mânia-i neputincioasă se răsucea în vârtejuri ameţitoare, împroşca în văzduh stâlpi de apă, clocotea şi gâfâia de osteneală ca un animal sălbatic. Apoi iarăşi răsuna bubuitul parcă a o sută de tunuri, se auzea urletul unor haite de lupi, horcăiturile şi truda; la fiecare culme aceeaşi luptă, acelaşi zbucium. Deasupra prăpastiei lărmuiau păsările, ca şi când ar fi fost înspăimântate de această privelişte, printre culmi se alungau umbrele mohorâte ale stâncilor, tremurând în adâncuri ca nişte duhuri rele.

Deşi obişnuiţi cu pragurile, oamenii care trăgeau bărcile se închinau cu sfială, prevenindu-l pe Skrzetuski să nu se apropie prea mult de mal. Se spunea că cine se uită prea mult la Nienasytec vede ceva ce-l face să-şi piardă minţile; se mai vorbea că uneori braţe lungi şi negre se ivesc din vârtejuri şi înhaţă pe nesocotiţii care se apropie prea mult şi atunci hohote înfricoşătoare răsunau în adâncuri. Zaporojenii nu îndrăzneau să tragă luntrile noaptea.

În frăţia de la Niż, nimeni nu putea să fie primit ca tovarăş până nu trecea singur cu luntrea toate pragurile stâncoase în afară de Nienasytec, ale cărui spinări nu erau niciodată acoperite de ape. Numai despre Bohun orbii cântau că s-ar fi strecurat prin Nienasytec, dar nimeni nu le dădea crezare.

Tragerea luntrilor ţinu aproape toată ziua. Când porucinicul se urcă iar în şaică, soarele stătea să apună. Pragurile următoare le trecură cu uşurinţă, fiind acoperite cu totul de apă, aşa că ajunseră în cele din urmă în apele liniştite de la Niż.

Pe drum, în pustietatea Kuczkasów, Skrzetuski văzu movila uriaşă din piatră albă, pe care prinţul poruncise s-o ridice în amintirea venirii lui până aici şi despre care îi povestise Bogusław Maszkiewicz la Łubnie. Până la Sici nu mai era departe, dar porucinicul nu voia să intre noaptea în încâlcitura Czertomelikului şi hotărî să înnopteze la Chortyca.

Mai voia să întâlnească vreun zaporojean ca să dea de veste că vine un trimis şi nu altcineva. Chortyca părea pustie, şi porucinicul se minună, pentru că ştia de la Grodzicki că acolo se afla întotdeauna o ceată de cazaci împotriva năvălirilor tătarilor. Înaintă cu câţiva oameni destul de departe înăuntrul ostrovului, fără să poată a-i da de capăt; avea mai mult de o milă lungime şi, cum începuse să se lase o noapte întunecoasă, nu prea frumoasă, se întoarse la şăicile care între timp fuseseră trase pe nisipul de pe mal; oştenii aprinseseră focuri împotriva ţânţarilor pentru popasul de noapte.

Cea mai mare parte din noapte se scurse în linişte. Seimenii şi luntraşii dormeau pe lângă focuri – vegheau doar străjile şi porucinicul care, de la plecarea din Kudak, era sâcâit de-o chinuitoare lipsă de somn. Simţea că are fierbinţeli. Uneori i se părea că aude paşi care se apropiau dinăuntrul ostrovului ori zgomote neînţelese asemănătoare cu behăitul îndepărtat al caprelor. Credea însă că-l înşeală urechile.

Deodată, aproape de revărsatul zorilor, se opri lângă el o făptură întunecată.

Era un slujitor din cei de strajă.

― Vin, stăpâne! spuse în grabă.

― Cine?

― Cazacii de la Niż; sunt vreo patruzeci.

― Bine. Nu sunt prea mulţi. Scoală oamenii! Aprindeţi focul.

Seimenii zvâcniră numaidecât în picioare. Flăcările aţâţate izbucniră în sus, luminând sălciile şi mâna de oşteni ai porucinicului. Celelalte caraule se apropiară în fugă.

În acest timp se desluşiră limpede paşii neregulaţi ai unei liote de oameni; paşii se opriră la oarecare depărtare şi un glas ameninţător întrebă:

― Hei, voi de pe mal, cine sunteţi?

― Dar voi? răspunse vagmistrul.

― Răspunde, fiu de căţea, că de nu, te întreb din sâneaţă!

― Înălţimea Sa trimisul prealuminatului prinţ Jeremy Wiśniowiecki către atamanul de tabără, glăsui răsunător vagmistrul.

Vocile tăcură, se vede că se sfătuiau.

― Vino singur aici! strigă vagmistrul. Nu te teme. Solii nu sunt bătuţi, dar nici nu bat!

Paşii se auziră din nou şi, după o clipă, câteva zeci de siluete se iviră din întuneric. După pielea negricioasă, statura scundă şi cojoacele întoarse pe dos, porucinicul îşi dădu seama de la prima vedere că cei mai mulţi erau tătari; cazaci erau doar vreo doisprezece. Prin mintea lui Skrzetuski trecu ca un fulger gândul că, de vreme că tătarii sunt la Chortyca, Chmielnicki trebuie să se fi întors de la Crîm.

În fruntea cetei se afla un zaporojean bătrân, de statură uriaşă, cu faţa sălbatică şi crudă. Apropiindu-se de foc, acesta întrebă:

― Şi care-i trimisul?

Mirosul puternic de horilcă se răspândi împrejur; zaporojeanul era beat turtă.

― Care-i trimisul? repetă.

― Eu sunt, răspunse Skrzetuski cu mândrie.

― Tu?

― Îţi sunt frate, de-mi zici „tu”?

― Poartă-te cum se cuvine, bădărane! se amestecă vagmistrul. Se spune: preamăritul trimis!

― La pietre cu voi, feciori de diavoli! Lua-v-ar moartea lui Sierpiahow! Auzi, preamăriţi! Ce căutaţi voi la ataman?

― Nu e treaba ta! Cunoaşte doar că vei răspunde cu capul dacă nu faci totul ca să ajung cât mai repede înaintea atamanului.

În clipa aceea un alt zaporojean ieşi din grămadă.

― Noi suntem aici din porunca atamanului, spuse, veghem să nu se apropie nimeni dinspre leşi, iar dacă trece cineva, avem poruncă să-l ducem legat burduf la Sici, ceea ce şi facem.

― Cine merge de bunăvoie, pe acela n-o să-l legi.

― Ba o să-l leg, că aşa am poruncă.

― Ştii tu, necioplitule, ce înseamnă persoana unui trimis? Ştii pe cine înfăţişez eu?

Tocmai atunci uriaşul mai în vârstă îl întrerupse.:

― O să-l ducem pe trimis, ba încă de barbă – uite-aşa! Spunând acestea, întinse mâna spre barba porucinicului. Dar în aceeaşi clipă gemu şi se prăvăli la pământ ca lovit de trăsnet.

Porucinicul îi zdrobise capul cu baltagul.


Koli, koli
{91}
! începură să urle glasuri turbate în grămadă. Seimenii prinţului săriră în ajutorul căpeteniei lor; bubuiră sâneţele, ţipetele
„koli! koli!”
se amestecară cu zăngănitul fierului, începu o luptă învălmăşită. Focurile călcate în încăierare se stinseră, şi luptătorii se cufundară în întuneric. În curând se încleştară cu toţii atât de aproape, încât nu mai era loc pentru loviturile de sabie; locul săbiilor îl luară pumnii, cuţitele şi dinţii.

Deodată, din adâncul ostrovului răsunară strigăte şi chemări numeroase; localnicii primeau ajutoare.

Încă o clipă şi ar fi sosit prea târziu, căci seimenii disciplinaţi înclinau cumpăna de partea lor.

― La luntre! strigă cu vocea tunătoare porucinicul. Oştenii îndepliniră porunca într-o clipă. Din nenorocire, şăicile, trase prea mult pe nisip, nu se lăsau împinse în apă. În acest timp vrăjmaşii se repezeau cu furie spre mal.

― Foc! porunci Skrzetuski.

Salva muschetelor opri de îndată pe atacatori care şovăiră, se învălmăşiră şi se retraseră în neorânduială, lăsând peste zece trupuri întinse pe nisip; unele dintre ele se zbăteau ca peştii scoşi din apă şi aruncaţi pe uscat.

Luntraşii, ajutaţi de o parte din seimeni, sprijinindu-şi vâslele în pământ, se străduiau din toate puterile să împingă şăicile pe apă, dar în zadar.

Duşmanul începea să atace de departe. Plescăiturile plumbilor în apă se amestecau cu şuieratul săgeţilor şi gemetele răniţilor.

Tătarii se îndemnau unii pe alţii cu strigăte ascuţite: Allah! Allah!; le răspundeau ţipetele cazacilor:
„Koli! koli!”
şi glasul liniştit al lui Skrzetuski repetând tot mai des porunca:

― Foc!

Zorile luminară cu luciri palide câmpul de bătaie. Pe partea dinspre uscat se vedea mulţimea de cazaci şi de tătari, unii cu feţele lipite de patul flintelor, alţii îndoiţi pe spate şi trăgând de corzile arcurilor, iar spre râu, cele două şăici acoperite de fum, luminate din când în când de salvele împuşcăturilor. La mijloc zăceau nemişcate trupurile întinse pe nisip.

Într-una dintre luntri stătea Skrzetuski, mai înalt decât ceilalţi, mândru, liniştit, cu buzduganul de porucinic în mână şi cu capul descoperit; o săgeată tătărească îi smulsese căciula.

Vagmistrul se apropie de el şi-i şopti:

― Stăpâne, nu le putem ţine piept, sunt prea mulţi!

Dar porucinicul dorea numai să-şi pecetluiască solia cu sânge, să nu se acopere de ruşine şi să piară astfel fără slavă. De aceea, în vreme ce seimenii îşi făcuseră un soi de adăpost din sacii cu hrană, de după care trăgeau în vrăjmaşi, el stătea la vedere, în calea plumbilor.

― Bine! rosti. Vom pieri până la cel din urmă.

― Pierim, tătucule! strigară seimenii.

― Foc!

Şăicile se acoperiră iarăşi de fum. Dinăuntru ostrovului se apropiau alte mulţimi înarmate cu suliţe şi coase. Atacatorii se împărţiseră în două grupe. Una întreţinea focul din sâneţe, iar cealaltă, alcătuită din peste două sute de cazaci şi tătari, aştepta clipa potrivită pentru lupta cu armele de mână. Totodată, din păpurişurile ostrovului se strecurau patru luntri care aveau să lovească asupra porucinicului din spate şi de pe lături.

Other books

Silent Mercy by Linda Fairstein
The Iscariot Sanction by Mark Latham
Murder Under the Palms by Stefanie Matteson
Twelfth Night Secrets by Jane Feather
Hanging by a Thread by FERRIS, MONICA
The Door into Sunset by Diane Duane
Hue and Cry by Patricia Wentworth
In a Heartbeat by Rita Herron
Learning to Dance by Susan Sallis