Prin foc si sabie (77 page)

― Mai suntem şi noi în viaţă! spuse Wołodyjowski.

― Şi este un Dumnezeu în cer! adăugă Skrzetuski. Urmă iarăşi o clipă de tăcere, după care Wierszułł vorbi mai departe.

― O să pierim
totaliter,
dacă Dumnezeu nu face o minune cu noi şi nu încetează să ne pedepsească pentru păcatele noastre, arătându-şi îndurarea, pe care n-o merităm. Câteodată nici mie nu-mi vine să cred ce-am văzut cu ochii mei şi mi se pare că aiurez în somn.

― Spune mai departe, Domnia Ta, zise Zagłoba, aţi ajuns deci la Piławce. Şi?

― Şi ne-am oprit. Ce-au tot chibzuit căpeteniile acolo, nu ştiu; o să dea socoteală la Judecata de Apoi, fiindcă dacă-l loveau atunci pe Chmielnicki, pe viul Dumnezeu, acum era zdrobit şi împrăştiat, cu toată dezordinea, neascultarea, scandalurile şi lipsa unei căpetenii adevărate. Gloatele de răzvrătiţi erau înspăimântate şi se sfătuiau să-şi vândă căpeteniile şi pe Chmielnicki, care plănuia să fugă. Prinţul nostru mergea de la un cort la altul, se ruga de toţi, implora şi ameninţa: „Să-i atacăm, înainte de venirea tătarilor!” smulgându-şi părul din cap, iar ei se uitau unul la celălalt şi nu ziceau nimic, nimic! Benchetuiau, cuvântau… S-a dat de ştire că se apropie tătarii; hanul însuşi cu două sute de mii de oameni, iar ei se tot sfătuiau. Prinţul se închisese în cortul său, fiindcă purtarea lor era de-a dreptul jignitoare. Printre oşteni se zvonea că prinţul Dominik ar fi primit poruncă de la cancelar să nu pornească bătălia şi că au început negocierile, aşa că neorânduiala era şi mai mare. În cele din urmă, tătarii sosiră, dar în ziua dintâi Dumnezeu a fost de partea noastră: prinţul, Osiński şi Łaszcz au luptat foarte bine, au împrăştiat urdia de tătari pe câmp, au tăiat o mare parte dintre ei, apoi…

Aici glasul lui Wierszułł se înecă în piept.

― Apoi? întrebă jupân Zagłoba.

― A urmat o noapte înfricoşătoare, neînţeleasă. Îmi aduc aminte ca acum, stăteam de strajă cu oamenii mei lângă râu, când deodată aud că în tabăra cazacilor încep să bubuie tunurile ca la toasturi şi răsună strigăte. Abia atunci mi-am amintit că în tabără se vorbea cu o zi înainte că sosiseră numai tătarii lui Tuhai-bei. Am crezut, aşadar, că venise hanul însuşi, de vreme ce se bucurau atâta. Dar larma începe şi în tabăra noastră. Am dat fuga cu câţiva oameni. „Ce s-a întâmplat?” „Căpeteniile au spălat putina!” mi se spune. Alerg la prinţul Dominik: nu-i! La paharnicul Coroanei – nu-i! La stegarul Coroanei – nu-i! Iisuse din Nazaret!… Oştenii mişună peste tot, strigăte, larmă, îmbulzeală, săbiile scoase: unde-s căpeteniile? Unde-s căpeteniile? Unii strigă: „Caii! caii!” Alţii: „Fraţilor, mântuiţi-vă! trădare! trădare!” Ridică braţele în sus, feţe înnebunite, ochi holbaţi, se înghesuie, se calcă în picioare, încalecă sau aleargă orbeşte pe jos. Unde nu încep să arunce coifuri, armuri, arme, corturi! Până când se arată prinţul în fruntea husarilor în armura-i de argint: şase torţe se înalţă în jurul lui, iar el se ridică în scări şi strigă: „Domniile Voastre, eu am rămas, strângeţi-vă în jurul meu!” Da’ de unde! nici nu-l aud, nici nu-l văd, se aruncă asupra husarilor, îi amestecă, răstoarnă oameni şi cai, abia l-am putut scăpa pe prinţ – apoi, peste focurile călcate în picioare, prin întuneric, oastea întreagă, ca un puhoi umflat, ca un râu, se revarsă afară din tabără, se risipeşte, piere, fuge… Nu mai există oştire, nu mai există căpetenii, nu mai există Republica, există numai ruşinea nespălată şi călcâiul pe grumaz…

Aici Wierszułł începu să geamă şi să-şi îmboldească fugarul, cuprins de o furie nebună, care molipsi şi pe ceilalţi, de goneau prin beznă şi ploaie ca nişte apucaţi. Călăriră aşa vreme îndelungată. Cel dintâi vorbi Zagłoba:

― Fără luptă! O, ticăloşii! Ce mai viteji! Vă aduceţi aminte cum se împăunau la Zbaraż? Cum se lăudau că o să-l mănânce pe Chmielnicki cu pâine şi sare? A, ticăloşii!

― Da’ de unde! strigă Wierszułł; au fugit după prima luptă câştigată asupra tătarilor şi a gloatelor, după o încăierare în care până şi polcurile de şleahtici au luptat ca nişte lei.

― În toate astea se vede mâna lui Dumnezeu, dar e şi o taină care trebuie să se limpezească…

― Fiindcă, dacă se împrăştia numai oştirea, mai înţelegeam, zise Wołodyjowski, dar aici căpeteniile au părăsit tabăra cei dintâi, ca şi când ar fi vrut să înlesnească într-adins izbânda duşmanului şi să-şi nimicească oştenii.

― Aşa-i! Aşa-i! răspunse Wierszułł. Se vorbeşte că într-adevăr au făcut-o cu bună ştiinţă.

― Cu bună ştiinţă? Pe rănile lui Hristos, nu se poate!

― Se vorbeşte că au făcut-o într-adins, dar de ce? Cine poate să ştie! Cine poate să ghicească!

― Să dea Dumnezeu să-i mănânce pământul, să le piară neamul şi să rămână numai ruşinea în urma lor! blestemă Zagłoba.

― Amin! sfârşi Skrzetuski.

― Amin! adăugă Wołodyjowski.

― Amin! repetă jupân Longinus.

― Un singur om ar mai fi în stare să scape ţara, dacă i-ar încredinţa conducerea şi ce a mai rămas din puterea Republicii, unul singur, fiindcă oastea şi şleahticii nu mai vor să audă de altcineva.

― Prinţul! spuse Skrzetuski.

― Întocmai.

― Vom rămâne şi vom pieri alături de el. Să trăiască Jeremi Wiśniowiecki! strigă Zagłoba.

― Să ne trăiască! repetară câteva zeci de glasuri şovăitoare, dar urarea muri dintr-odată, pentru că în clipa aceea, când pământul aluneca de sub picioare, iar cerul părea că se prăbuşeşte deasupra capetelor, nu era vreme pentru urări.

Între timp începuse să se crape de ziuă şi în depărtare se arătară zidurile cetăţii Tarnopol.

CAPITOLUL IX

P
RIMII
FUGARI
DE
LA
P
I
Ł
AWCE
ajunseră la Lwów în zorii zilei de 26 septembrie şi, odată cu deschiderea porţilor, vestea năprasnică se împrăştie ca trăsnetul în tot oraşul; unora nu le venea să creadă, alţii fură cuprinşi de spaimă, iar ceilalţi voiau să se apere cu înverşunare. Porucinicul Skrzetuski sosi cu oamenii săi două zile mai târziu, când tot oraşul era ticsit de oşteni fugiţi, de şleahtici şi de târgoveţi înarmaţi. Se pregăteau să se apere, fiindcă îi aşteptau pe tătari să pice din zi în zi, dar cum nu se ştia încă cine va fi ales căpetenie şi nici cum să se apuce de treabă, pretutindeni domnea neorânduiala şi spaima. Unii fugeau din oraş, cărându-şi familiile şi averea, iar locuitorii din împrejurimi veneau să se adăpostească aici; cei care plecau şi cei care veneau astupau uliţele şi se certau pentru trecere; peste tot, locul era înţesat de căruţe, boccele cu lucruri, cai şi oşteni din cele mai felurite flamuri; pe toate feţele se citea nesiguranţa, aşteptarea înfrigurată, deznădejdea sau resemnarea. În fiecare clipă groaza se isca asemeni unei volburi de aer, răsunau strigăte: „Vin! Vin!” şi mulţimea tălăzuia ca valurile; uneori alerga orbeşte înainte, stăpânită de nebunia spaimei, până când se arăta că soseşte vreun nou pâlc de fugari.
Ş
i
asemenea pâlcuri se adunau tot mai multe, dar ce privelişte jalnică înfăţişau aceşti oşteni care nu demult mergeau împodobiţi cu aurării şi peneturi, cu cântecul pe buze
ş
i
privirea mândră împotriva răzvrătiţilor! Jerpeliţi, înfometaţi, slăbiţi, acoperiţi de noroi, pe cai istoviţi şi cu ruşinea întipărită pe feţe, semănând mai degrabă cu nişte cerşetori decât cu nişte viteji, puteau să stârnească numai mila, dacă ar fi fost vreme pentru aşa ceva în acest oraş, asupra căruia puteau să se năpustească de la o zi la alta toate puterile vrăjmaşului. Fiecare dintre aceşti viteji înfrânţi se simţea mângâiat că avea alături atâtea mii de tovarăşi de suferinţă; la început se ascundeau cu toţii, pentru ca mai apoi să înceapă să se jeluiască, să se plângă, să arunce blesteme şi ameninţări, să colinde pe străzi şi să chefuiască prin cârciumi, mărind şi mai mult dezordinea şi spaima.

Pentru că fiecare repeta: „Tătarii sunt aproape!” Unii văzuseră aşezări aprinse în urma lor, alţii se jurau pe toţi sfinţii că fuseseră nevoiţi să lupte ca să scape de urdie, grămezile de oameni care-i înconjurau pe oşteni ascultau cu încordare aceste veşti. Acoperişurile şi turnurile catedralelor erau pline de mii de curioşi, clopotele băteau de
larum,
iar mulţimile de femei şi copii se îmbulzeau prin biserici, unde în lumina lumânărilor aprinse străluceau sfintele taine.

Skrzetuski îşi făcea loc încet dinspre poarta Haliczului cu oamenii săi prin masa deasă de cai, căruţe şi oşteni, printre boccelele târgoveţilor care stăteau sub flamurile lor şi prin gloata care privea cu uimire la steagul acesta care nu intra în oraş împrăştiat, ci în ordine de bătaie. Începu să se strige că vine ajutor, şi iarăşi o bucurie neîndreptăţită de nimic cuprinse gloata care se buluci să atingă scările lui Skrzetuski. Se adunaseră şi destui oşteni care strigau: „Sunt oamenii lui Wiśniowiecki! Să trăiască prinţul Jeremi!” înghesuiala era atât de mare, că steagul abia mai putea să înainteze la pas.

În sfârşit, înaintea lor se arătă un pâlc de dragoni în frunte cu un ofiţer. Oştenii dădeau la o parte mulţimea, iar ofiţerul striga: „în lături! în lături!” şi lovea cu latul sabiei pe cei care nu se fereau destul de repede.

Skrzetuski îl recunoscu pe Kuszel.

Tânărul ofiţer îşi întâmpină cu bucurie prietenii.

― Ce vremuri! ce vremuri! spuse.

― Unde-i prinţul? întrebă Skrzetuski.

― Ar fi murit de grijă, dacă mai zăboveai. A întrebat de multe ori de tine şi de oamenii tăi. Acum e în sfântul lăcaş al bernardinilor; pe mine m-a trimis să fac ordine în oraş, dar Grozwajer a început să se ocupe de această treabă, aşa că merg şi eu cu tine la biserică. Acolo se ţine sfatul.

― În biserică?

― Întocmai. Îi vor oferi prinţului buzduganul de căpetenie, fiindcă oştenii au declarat că nu vor să apere oraşul sub alt conducător.

― Să mergem! Am o treabă grabnică cu prinţul. Detaşamentele unite porniră. Pe drum Skrzetuski îl întrebă de tot ce se petrecea la Lwów şi dacă se hotărâse apărarea.

― Acum se chibzuieşte, spuse Kuszel. Orăşenii vor să se apere. Ce timpuri! Oamenii de jos arată mai multă inimă decât şleahticii şi oştenii.

― Şi căpeteniile? Ce s-a întâmplat cu ele? Sunt în oraş? Nu-i vor pune piedici prinţului?

― Numai el să nu se împotrivească! A fost o vreme mai potrivită pentru înmânarea buzduganului de căpetenie supremă, acum e prea târziu. Conducătorii nu mai îndrăznesc să se arate. Prinţul Dominik a poposit numai în palatul arhiepiscopului şi a şters-o îndată; bine a făcut, căci nu-ţi vine să crezi cât sunt de îndârjiţi oştenii împotriva lui. Strigă mereu, deşi el nu mai e aici: „Daţi-l pe mâna noastră, să-l spârcuim!”; aşa că n-ar fi scăpat cu faţa curată. Paharnicul Coroanei a sosit aici cel dintâi şi a început să flecărească pe socoteala prinţului, dar acum stă liniştit, fiindcă s-au iscat nemulţumiri şi împotriva lui. Îi spun în faţă toate faptele vinovate, iar el îşi înghite numai lacrimile. Într-un cuvânt, ţi-e frică să gândeşti la câte se petrec; ce timpuri am ajuns! îţi spun, mulţumeşte-i lui Dumnezeu că n-ai fost la Piławce şi n-ai fugit de acolo, pentru că noi care am fost de faţă, mare minune că nu ne-am pierdut minţile.

― Şi oastea noastră?

― Nu mai există! Abia câteva rămăşiţe. Wurcel, Machnicki, Zaćwilichowski nu mai sunt cu noi. Wurcel şi Machnicki n-au fost la Piławce, fiindcă rămăseseră la Konstantynów. Acolo i-a lăsat Belżebut, prinţul Dominik, ca să slăbească puterea prinţului nostru. Nu se ştie dacă au izbutit să scape ori au căzut în mâna duşmanului! Bătrânul Zaćwilichowski a pierit ca o piatră în apă. Să dea Domnul să nu fi murit!

― Aici s-au adunat mulţi oşteni?

― Sunt destul de mulţi, dar degeaba! Numai prinţul ar putea să-i strunească, dacă ar vrea să primească rangul de căpetenie, fiindcă nu vor să asculte pe nimeni. Prinţul era foarte îngrijorat din pricina ta şi a oamenilor tăi. E singurul steag întreg. Te-am plâns cu toţii.

― Acum e fericit acela pe care-l plâng.

― O vreme merseră în tăcere, uitându-se la mulţimile înghesuite şi ascultând strigătele: „Tătarii! Tătarii!” într-un loc văzură priveliştea înfiorătoare a unui om rupt în bucăţi de mulţimea care-l bănuise drept iscoadă. Clopotele băteau întruna.

― Şi tătarii când vor ajunge aici? întrebă Zagłoba.

― Dracu’ să-i ştie!… Se poate să vină şi astăzi. Oraşul nu poate să se apere multă vreme, nu rezistă. Chmielnicki vine cu două sute de mii de cazaci, în afară de tătari.

― Ăsta e sfârşitul! răspunse şleahticul. Mai bine mergeam mai departe, până când ne frângeam gâtul! De ce-am dobândit noi atâtea biruinţe?

― Asupra cui?

― Asupra lui Krzywónos, asupra lui Bohun, dracu’ mai ştie asupra cui!

― Hei! exclamă Kuszel, şi întorcându-se către Skrzetuski îl întrebă în şoaptă: Dar tu, Jane, tot nemângâiat eşti? N-ai găsit ce căutai? N-ai aflat nimic, nimic?

― Nu e timpul să ne gândim la asta! răspunse Skrzetuski. Ce mai însemn eu şi treburile mele faţă de cele ce s-au întâmplat? Totul e numai deşertăciune care se sfârşeşte prin moarte.

― Aşa mi se pare şi mie, în curând o să piară toată suflarea omenească, zise Kuszel.

Ajunseră la biserica bernardinilor, care strălucea înăuntru de lumină. Mulţimi nenumărate se îmbulzeau înaintea bisericii, dar nu puteau să pătrundă, deoarece un şir de halebardieri închideau intrarea, lăsând numai pe cei mai de vază şi pe căpeteniile oştirii.

Skrzetuski porunci oamenilor săi să alcătuiască al doilea şir.

― Să intrăm, spuse Kuszel. Jumătate din Republică e în această biserică.

Intrară. Kuszel nu înflorise prea mult adevărul. Toate mărimile oştirii şi ale oraşului se adunaseră la sfat, erau acolo voievozi, castelani, polcovnici, rohmiştri, ofiţerii lefegiilor străini, clerul, atâţia şleahtici, câţi puteau să încapă în biserică, puzderie de oşteni de grade mai mici şi vreo cincisprezece pârgari ai oraşului în frunte cu Grozwajer, care avea să conducă târgoveţii. Mai erau de faţă prinţul, paharnicul Coroanei, unul dintre conducători, voievodul de Kiev, starostele de Stobnik, Wessel, Arciszewski şi polcovnicul lituanian Osiński; toţi stăteau înaintea marelui altar, ca
publicum
să poată să-i vadă. Se sfătuiau în grabă, cu aprindere, ca de obicei în asemenea împrejuraţi: vorbitorii urcau pe laviţă şi implorau căpeteniile să nu predea oraşul fără apărare în mâinile duşmanului. Chiar de va trebui să piară, oraşul va pune stavilă în calea vrăjmaşului, şi Republica îşi va reveni. Ce-i lipseşte pentru a se apăra? Ziduri sunt, oaste şi hotărâre de asemenea; mai e nevoie numai de o căpetenie. Printre cei de faţă se auzeau murmure care se schimbau în strigăte; înflăcărarea punea stăpânire pe cei adunaţi. „Să murim, strigau, să murim şi să spălăm ruşinea de la Piławce, să apărăm ţara!” Puseră mâna pe săbii, şi lamele scăpărau în lumina lumânărilor. Iar alţii strigau: „Linişte! Să chibzuim!” „Ne apărăm sau nu?” „Ne apărăm! Ne apărăm!” lărmuia adunarea, iar ecoul răsfrânt de boltă repeta: „Ne apărăm!” „Cine să fie conducător?” „Prinţul Jeremi. El e căpetenia! El e viteazul! Să apere oraşul, Republica! Să-i dea buzduganul de căpetenie şi să ne trăiască!”