Prin foc si sabie (79 page)

Aşa că bucuria se amesteca cu tristeţea, lacrimile cu zâmbetele. Cel mai amărât dintre toţi era însă micul Wołodyjowski care căuta în zadar, rotindu-şi ochii în toate părţile; principesa Barbara nu era nicăieri. Adevărat că greutăţile războiului, luptele neîncetate şi încăierările îl făcuseră s-o uite întru câtva, mai ales că avea o fire pe cât de înclinată spre dragoste, pe atât de schimbătoare; de astă dată însă, când în faţa ochilor avea aievea viaţa de la Łubnie, se gândea că i-ar fi plăcut mai mult să aibă o clipă de răgaz, să ofteze şi să-şi lege iarăşi inima. Aşa că acum, când i se împlinise dorinţa şi dragostea îi reînviase, făcându-i parcă în ciudă, Wołodyjowski se întrista arătând ca şi când o ploaie zdravănă l-ar fi udat până la piele. Îşi lăsase capul pe piept, mustăcioara de obicei răsucită în sus, de-i ajungea până la nări, ca la un cărăbuş, i se pleoştise, nasul în vânt i se alungise, de pe faţă îi pierise seninătatea obişnuită şi stătea tăcut; nu făcu nici o mişcare când prinţul îi lăudă bărbăţia şi isprăvile nemaipomenite. Ce mai însemnau pentru el aceste laude, dacă ea nu putea să le audă!

Anusia Borzobohata se milostivi de el şi, cu toate că se cam înţepau întotdeauna, se hotărî să-i aline suferinţa. În acest scop, uitându-se pe furiş la prinţesă, se apropia pe nesimţite de cavaler, până când ajunse lângă el.

― Ziua bună, Domnia Ta, spuse ea. Nu ne-am văzut de mult.

― Ah, jupâniţă Anna! răspunse Michał cu mâhnire; s-a scurs într-adevăr multă vreme de când nu ne-am văzut, iar acum ne e dat să ne întâlnim în timpuri cumplite – şi nu toţi.

― Sigur că nu toţi, atâţia viteji au murit! Anusia oftă adânc, iar după o clipă urmă:

― Nici noi nu mai suntem câte eram odată, jupâniţa Sieniuta s-a căsătorit, iar principesa Barbara a rămas la jupâneasa voievodului de Vilna.

― Nu mai încape îndoială că se căsătoreşte cu ea!

― Nu, nu prea se gândeşte la asta. Dar Domnia Ta de ce întrebi?

Şi Anusia îşi miji ochişorii negri până când rămaseră numai nişte crăpături subţiri, prin care priveau la cavaler pieziş pe sub sprâncene.

― Din bunăvoinţă pentru familia ei, răspunse Michał.

Iar Anusia:

― Aha, ai dreptate, Domnia Ta ai doar o prietenă atât de bună în principesa Barbara. Nu o dată m-a întrebat: unde-i acel cavaler al meu, care în turnirul de la Łubnie a retezat cele mai multe capete turceşti, faptă pentru care l-am răsplătit? Ce face? Trăieşte oare, se mai gândeşte la mine?

Michał îşi înălţă cu recunoştinţă ochii la Anusia, mai întâi se bucură, apoi băgă de seamă că Anusia se făcuse nespus de frumoasă.

― Adevărat? A spus oare principesa Barbara aşa? întrebă el.

― Cum mă vezi şi cum te văd! Şi-a mai adus aminte şi cum ai sărit şanţul pentru ea, atunci când ai căzut în apă.

― Şi unde-i acum jupâneasa voievodului de Vilna?

― A fost cu noi la Brześć, cu o săptămână în urmă a plecat la Bielsk, de unde va veni la Varşovia.

Pan Wołodyjowski se uită iar la Anusia şi nu mai putu să se stăpânească.

― Jupâniţă Anna, zise, te-ai făcut atât de frumoasă, că la Soare mă pot uita, dar la Domnia Ta ba.

Fata zâmbi cu drăgălăşenie.

― E, aşa vorbeşti Domnia Ta, ca să mă ademeneşti!

― Am vrut odată, spuse cavalerul săltând din umeri, Dumnezeu mi-e martor, am vrut şi n-am putut, iar acum îi doresc multă fericire lui jupân Podbipięta.

― Da’ unde-i pan Podbipięta? întrebă Anusia în şoaptă, lăsându-şi ochişorii în pământ.

― La Zamość cu Skrzetuski; a ajuns înlocuitor de porucinic şi trebuie să-şi vadă de slujbă, dar dacă ştia pe cine avea să întâlnească aici, o! pe viul Dumnezeu, îşi va lua învoire şi venea în goană. E un cavaler de credinţă, vrednic de orice răsplată.

― Şi în luptă… n-a fost vătămat cumva?

― Jupâniţă, mi se pare că nu asta vrei să afli, ci de cele trei capete, pe care voia să le reteze?

― Nu cred că voia într-adevăr.

― Ba să crezi, jupâniţă, fiindcă fără asta nu va fi nimic. De altminteri nu stă cu mâinile încrucişate, le caută întruna. La Machnówka ne-am dus să vedem locul pe unde luptase prin mulţime şi a mers şi prinţul cu noi; îţi spun, jupâniţă, multe bătălii am văzut, dar asemenea măcel n-am să mai văd câte zile-oi avea. Când se încinge cu eşarfa Domniei Tale şi porneşte la luptă, e de-a dreptul înfricoşător! Să n-ai teamă, jupâniţă, o să-şi găsească el cele trei capete.

― Să găsească fiecare ce caută! spuse Anusia oftând. După ea oftă şi pan Wołodyjowski şi îşi înălţă ochii spre tavan, când deodată privi cu mirare într-un colţ al încăperii.

De acolo se uita la el o faţă mânioasă, înfocată, cu totul necunoscută, înarmată cu un nas uriaş şi nişte mustăţi ca două şomoioage, care se mişcau repede în sus şi în jos, arătând o furie nestăpânită.

Nasul, ochii şi mustăţile puteau să înspăimânte pe oricine, dar micul Wołodyjowski nu era deloc sperios, aşa că se miră doar şi, întorcându-se spre Anusia, o întrebă:

― Cine mai e şi figura asta, uite, acolo în colţ, care se uită la mine, ca şi când ar vrea să mă înghită, şi mustăceşte ca pisoiul la slănină?

― E răspunse Anusia, arătându-şi dinţişorii albi, e jupân Charłamp.

― Ce păgân mai e şi ăsta?

― Ba nu-i păgân deloc, e rohmistrul steagului din Petyhorsk al voievodului de Vilna, care ne însoţeşte până la Varşovia, unde are să-l aştepte pe voievod. Să nu-i stai în cale, că e mare mâncător de oameni.

― Văd, văd. Dar dacă mănâncă oameni, de ce îşi ascute dinţii pentru mine, că doar aici se găsesc şi alţii mai graşi ca mine?

― Pentru că…, începu Anusia şi chicoti încet.

― Pentru că, ce?

― Pentru că s-a îndrăgostit de mine şi mi-a spus că-l taie în bucăţele pe oricine se apropie de mine, iar acum, crede-mă, Domnia Ta, se stăpâneşte numai pentru că sunt prinţul şi prinţesa de faţă, altfel ţi-ar căuta îndată pricină.

― Măi să fie! exclamă vesel Wołodyjowski. De-astea-mi eşti, jupâniţă Anna? Oho! după câte văd, nu-ţi cântau degeaba: „
Ca de t
ă
tari o urdie, tu iei
corda
în robie!”
Îţi mai aduci aminte, jupâniţă? Nu poţi să faci un pas, fără să se îndrăgostească cineva de Domnia Ta!

― Asta-i nenorocirea mea! răspunse Anusia, pironindu-şi ochii în jos.

― Ei, jupâniţă Anna, eşti o prefăcută! Dar ce-o să spună jupân Longinus?

― Ce vină am eu că acest Charłamp mă prigoneşte? Eu nu pot să-l sufăr şi nici nu vreau să mă uit la el.

― Ei, ei! Ai grijă, jupâniţă, să nu se verse sânge omenesc, din pricina Domniei Tale. Deşi Podbipięta e bun de pus pe rană, când e vorba de dragoste, e primejdios să glumeşti cu el.

― N-are decât să-i taie urechile, am să mă şi bucur.

Zicând acestea, Anusia se învârti ca o sfârlează şi se duse în cealaltă parte a încăperii la Carboni, medicul prinţesei, cu care începu să şoptească şi să vorbească repede ceva, iar italianul îşi aţinti privirile în bagdadie, ca şi când ar fi căzut în extaz.

Atunci Zagłoba se apropie de Wołodyjowski şi începu să clipească cu subînţeles din ochiul sănătos.

― Pane Michał, întrebă, cine-i moţata asta?

― Jupâniţa Anna Borzobohata-Krasieńska, răsfăţata prinţesei.

― Frumoasă afurisita, de pică! Ochişori de veveriţă, guriţa ca mălina, iar grumăjorul – of!

― Degeaba, degeaba!

― Eşti bun de toată lauda!

― E, dă-mi pace, Domnia Ta! E logodnica lui Podbipięta, sau aproape logodnică.

― A lui jupân Podbipięta? Ai frică de Dumnezeu, Domnia Ta! Păi el ajurat să rămână curat! Şi apoi sunt aşa de potriviţi la statură, că ar putea s-o poarte ca pe un guler la gât. Ar putea să i se aşeze pe mustăţi ca o muscă! Ce mai e şi asta?

― Ei, ce-o să-l mai pună la respect! Hercule era şi mai puternic şi tot o femeie i-a venit de hac.

― Numai să nu-i pună coarne, cu toate că sunt cel dintâi care am să încerc, aşa cum mă cheamă Zagłoba!

― Se vor găsi mai mulţi ca Domnia Ta, deşi în fapt fata e cuminte şi de familie bună. E cam zvăpăiată, nu-i vorbă, pentru că e tânără şi frumoasă.

― Domnia Ta eşti un cavaler adevărat, de aceea o lauzi, dar e o moţată fără astâmpăr.

Frumuseţea atrage oamenii;
exemplum:
rohmistrul de colo e grozav de îndrăgostit de ea.

― Poftim! Dar uită-te Domnia Ta la corbul cu care vorbeşte! Ce diavol mai e?

― E italianul Carboni, medicul prinţesei.

― Ia seama, pane Michał, cum i s-a luminat faţa şi se holbează ca în
delirium.
Ei! Vai de jupân Longinus! Mă pricep şi eu puţin, că la tinereţe am păţit destule. Am să-ţi povestesc odată toate necazurile prin care am trecut, sau dacă vrei, ascultă şi acum.

Jupân Zagłoba începu să şoptească ceva la urechea micului cavaler şi să clipească din ochi mai des ca de obicei, dar veni vremea plecării. Prinţul urcă alături de prinţesă, într-o carâtă, ca să vorbească în voie pe drum, după o despărţire atât de lungă; jupâniţele se suiră în căleşti, iar cavalerii încălecară pe cai şi plecară. Înainte mergea Curtea, iar oştenii mergeau puţin mai înapoi, deoarece ţinutul era liniştit şi steagurile erau mai mult pentru paradă, decât pentru vreo primejdie. De la Siennica se îndreptară spre Mińsk, iar de acolo spre Varşovia, poposind des, după obiceiul de atunci. Drumul era înţesat de lume, aşa că abia puteau să înainteze la pas. Cu toţii, din regiunile mai apropiate, ca şi din îndepărtata Lituanie se duceau să ia parte la alegeri; ici-colo se întâlneau magnaţi însoţiţi de toată curtea, alaiuri întregi de carâte aurite, înconjurate de haiduci sau de paici uriaşi, îmbrăcaţi turceşte, în urma cărora veneau când pâlcuri de lefegii unguri, nemţi şi ieniceri, când detaşamente de cazaci, când, în sfârşit, flamuri alese din neîntrecuta călărime polonă. Fiecare nobil mai însemnat se străduia să se înfăţişeze cât mai strălucitor cu putinţă şi însoţit de o asistenţă cât mai numeroasă. Pe lângă cortegiile aristocraţilor, destul de multe, grăbeau spre Varşovia şi suitele mai firave ale dregătorilor de judeţe şi ţinuturi. Din pulberea iscată pe drum, se iveau întruna trăsuri de-ale şleahticilor, căptuşite cu piele neagră, la care erau înhămaţi doi sau patru cai, şi în fiecare şedea câte un şleahtic cu un crucifix sau cu portretul Maicii Domnului agăţat la gât de o panglică de mătase. Toţi erau înarmaţi: muscheta într-o parte a scaunului, sabia în cealaltă, iar la foştii oşteni ori la cei care mai slujeau încă, şi suliţa care se înălţa la doi coţi înapoia scaunului. Sub trăsuri alergau câini dresaţi sau ogari, aduşi nu pentru vreo nevoie, fiindcă nu mergeau la vânătoare, ci pentru distracţia stăpânilor. În urmă, slujitorii duceau caii de povară, încărcaţi cu pături pentru a feri de praf şi de ploaie jilţurile scumpe, iar mai încolo veneau carele scârţâind, cu roţile legate cu răchită, pline de corturi şi hrană pentru stăpâni şi slujitori. Din vreme în vreme, când vântul gonea pulberea pe câmp, tot drumul se descoperea, unduind strălucitor ca un şarpe multicolor, sau ca o panglică ţesută măiestru din aur şi mătase. Unde şi unde răsunau fanfare italiene sau turceşti, mai ales înaintea steagurilor Coroanei şi ale Lituaniei, care de asemenea nu lipseau din această mulţime, trebuind să însoţească diferiţi slujbaşi înalţi; peste tot se auzeau strigăte, larmă, chemări, întrebări şi certuri, deoarece nu voia nimeni să se lase mai prejos.

Oşteni călări şi slujitori se repezeau întruna la alaiul prinţului, strigând să facă loc pentru cutare dregător, sau întrebând pe cine au înaintea lor, iar când le ajungea la urechi răspunsul: „Voievodul Ruteniei”, îşi vesteau îndată stăpânii, care lăsau drumul slobod sau, dacă erau înainte, se dădeau la o parte, să privească la suita care trecea. La popasuri, şleahticii şi oştenii se îmbulzeau să-şi sature ochii cu vederea celui mai mare războinic din Republică. Nu lipsiră nici urările, la care prinţul răspundea cu graţie, mai întâi dintr-o omenie înnăscută, apoi vrând să câştige prin acest mijloc noi aderenţi pentru principele Karol; într-adevăr, nu puţini se lăsară câştigaţi de înfăţişarea lui.

Cu aceeaşi curiozitate erau privite şi steagurile prinţului, acei „rusini”, cum îi numeau. Nu mai arătau jerpeliţi şi slăbiţi, ca după bătălia de la Konstantynów, fiindcă la Zamość prinţul îşi îmbrăcase oştenii în uniforme noi, dar oricum se uitau la ei ca la nişte minuni de peste mări şi ţări, căci în închipuirea locuitorilor din împrejurimile Varşoviei veneau de la capătul lumii. Povesteau tot felul de ciudăţenii despre acele stepe şi păduri tainice în care se nasc asemenea viteji, admirau feţele pârlite de soare şi asprite de vânturile ce băteau dinspre Marea Neagră, semeţia privirii şi o anume sălbăticie în purtare, împrumutată de la vecinii sălbatici.

Cei mai mulţi ochi se îndreptau, după prinţ, către jupân Zagłoba, care, văzând cu câtă admiraţie îl înconjurau, privea atât de mândru şi semeţ, îşi rostogolea atât de înfricoşător ochii, încât prin mulţime se şoptea: „Ăsta trebuie să fie cel mai mare viteaz dintre ei!” Iar alţii spuneau: „Multe suflete trebuie să fi izgonit din trupuri un balaur atât de îndrăcit!” Când asemenea cuvinte ajungeau la urechile lui jupân Zagłoba, se străduia să-şi ascundă mulţumirea printr-o îndârjire şi mai mare.

Uneori se adresa mulţimii, de cele mai multe ori însă îşi bătea joc de steagurile lituaniene, în care flamurile de călărime grea purtau pe umăr un laţ de aur, iar cele de călărime uşoară unul de argint. „Prinde pupăza-n laţ!” striga jupân Zagłoba la vederea lor, aşa că nu puţini erau cei care se înfuriau, scrâşneau din dinţi şi îşi zăngăneau săbiile, dar gândindu-se că un oştean din steagurile voievodului rutean îşi îngăduie să glumească, scuipau cu ciudă şi lăsau totul baltă.

Aproape de Varşovia mulţimea era atât de deasă, încât abia izbuteau să se mişte la pas. De astă dată alegerile făgăduiau să fie mai numeroase ca oricând, pentru că soseau şi şleahtici din ţinuturile mai depărtate, rusine şi lituaniene, care, din pricina drumului lung, nu veneau la Varşovia atât pentru alegeri, cât pentru a se afla în siguranţă. Ziua alegerilor era încă departe, fiindcă abia începuseră dezbaterile Seimului, dar lumea venea cu o lună, două înainte, ca să găsească loc în oraş, să facă vizite la unul şi la altul, ici-colo să caute o slujbă mai acătării, să mănânce şi să bea la curţile magnaţilor şi, în sfârşit, să mai petreacă în Capitală după strângerea recoltei.

Prinţul privea cu mâhnire prin geamul carâtei la mulţimea de cavaleri, oşteni şi şleahtici, la bogăţia şi luxul straielor, gândindu-se ce armie ar fi făcut din ei, câţi oşteni ar fi putut aduna! Care-i pricina că această Republică atât de puternică, populată şi bogată, plină de cavaleri viteji, e atât de moleşită încât nu e în stare să se descurce cu unul ca Chmielnicki sau cu urdiile sălbatice ale tătarilor? De ce? La sutele de mii de oameni ai lui Chmielnicki ar putea să răspundă cu alte sute de mii, dacă şleahticii şi oştenii, bogăţiile şi luxul, pâlcurile şi steagurile care-i treceau prin faţa ochilor ar fi vrut să slujească ţara aşa cum îşi slujeau propriile interese. „Virtutea se duce de râpă în Republică! gândea prinţul, şi trupul uriaş începe să se destrame; piere bărbăţia de odinioară, iar oştirea şi şleahticii sunt mai mulţumiţi de odihna dulce, decât de truda războaielor!” Prinţul avea întru câtva dreptate, dar se gândea la neajunsurile Republicii doar ca un războinic şi conducător care ar fi vrut să prefacă toţi oamenii în oşteni şi să-i ducă împotriva duşmanului. Bărbăţia nu se irosise cu totul, după cum avea să se arate în curând, când Republica avea să fie ameninţată de războaie de o sută de ori mai mari. Ţara avea nevoie de altceva, de un lucru pe care prinţul-oştean nu-l vedea în clipa aceea, dar pe care îl vedea potrivnicul său, cancelarul Coroanei, politician mai iscusit decât Jeremi.