Prin foc si sabie (91 page)

― Dumnezeu se va îndura de noi.

― O, să-mi trimită măcar o rază de mângâiere înaintea morţii, ca să-mi dau sufletul liniştit! Şi am să-i mulţumesc pentru toate durerile, pentru crucea pe care mi-o port cât trăiesc, pentru că gloatele îmi cer capul şi la seimuri se spune că sunt un trădător, pentru averea-mi jefuită, pentru ruşinea în care-mi duc zilele, pentru răsplata amară de care am avut parte din amândouă părţile!

Voievodul îşi întinse braţele uscate către cer şi două lacrimi mari, într-adevăr, poate ultimele în timpul vieţii, i se rostogoliră pe obraji.

Skrzetuski nu mai putu să se stăpânească şi, aruncându-se în genunchi înaintea voievodului, îi apucă mâna şi rosti cu glasul întretăiat de o emoţie puternică:

― Eu sunt oştean şi merg pe alt drum, dar ştiu să cinstesc meritul şi durerea.

Şleahticul şi cavalerul din flamurile lui Wiśniowiecki îşi lipi buzele de mâna acestui rusin, pe care cu câteva luni în urmă îl numise, laolaltă cu ceilalţi, trădător.

― Fiul meu, spuse el încet, Dumnezeu să te mângâie, să te călăuzească şi să te binecuvânteze, aşa cum te binecuvântez eu.

―

Cercul vicios al negocierilor începu în aceeaşi zi, Chmielnicki veni destul de târziu la masa voievodului şi într-o stare sufletească cum nu se poate mai proastă. Declară îndată că ieri fusese beat când vorbise despre întreruperea luptelor, despre comisia care avea să se întrunească la Rusalii şi despre slobozirea prinşilor; acum înţelege că au vrut să-l tragă pe sfoară. Kisiel căută iarăşi să-l îmblânzească şi să-l liniştească, înfăţişându-i toate pricinile, dar toate încercările lui fură, după cuvintele cămăraşului de Lwów,
surdo tyranno fabula dicta
{181}
. Hatmanul se purta atât de grosolan, încât comisarilor începu să le pară rău după Chmielnicki cel de ieri. Îl lovi cu buzduganul pe pan Pozowski numai pentru că nu se arătă la timp, cu toate că era bolnav şi nu mai avea mult de trăit.

Omenia şi stăruinţele voievodului nu ajutară la nimic.

Abia după ce se afumă cu horilcă şi cu miedul straşnic de la Huszcza, îşi recapătă buna dispoziţie, dar nu îngădui nimănui nici să-i amintească măcar de treburile obşteşti, spunând:

― Dacă e să bem, apoi să bem zdravăn; o să chibzuim şi o să ne socotim poimâine! Dacă nu vreţi, eu plec!

La ceasurile trei din noapte, se încăpăţână să se ducă în odaia de culcare a voievodului, cu toate că acesta se împotrivea în fel şi chip, fiindcă îl închisese într-adins pe Skrzetuski acolo, temându-se ca la întâlnirea acestui oştean neînduplecat cu Chmielnicki să nu se întâmple ceva care să-l piardă pe porucinic. Chmielnicki se duse totuşi înăuntru, iar Kisiel intră în urma lui. Care nu-i fu mirarea voievodului, când hatmanul, văzându-l pe oştean, îi făcu semn din cap şi strigă:

― Skrzetuski! De ce nu vrei să bei cu noi? Şi-i întinse mâna cu prietenie.

― Sunt bolnav, răspunse porucinicul, înclinându-se.

― Şi ieri ai plecat. N-am avut nici un chef fără tine.

― Aşa i s-a poruncit, se amestecă Kisiel.

― Voievoade, ia nu mă mai întrerupe. Îl cunosc eu şi ştiu că n-a vrut să fie de faţă la cinstea pe care mi-o arătaţi. Oho, e o pasăre rară. Dacă era altul, nu-l iertam, dar pe el îl iert, pentru că mi-e drag, el e prietenul meu bun.

Kisiel deschise ochii larg de uimire, iar hatmanul se întoarse deodată către Skrzetuski.

― Şi ştii de ce ţin la tine?

Skrzetuski clătină din cap.

― Crezi că pentru că mi-ai tăiat juvăţul lângă Omelniczek, pe vremea când nu eram nimic şi mă hăituiau ca pe o sălbăticiune? O, nu, nu pentru asta. Ţi-am dat atunci un inel cu un grăunte de pământ de la mormântul lui Hristos, dar tu, semeţ cum eşti, nu mi l-ai arătat când ai fost în puterea mea; ţi-am dat drumul şi aşa; acum suntem chit. Nu pentru asta ţin la tine. Alt bine mi-ai făcut tu, pentru care te socotesc prietenul meu şi-ţi datorez recunoştinţă.

La rândul lui, Skrzetuski privi cu mirare la Chmielnicki.

― Ia te uită cum se mai miră, zise hatmanul, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva. Atunci am să-ţi amintesc ce mi s-a povestit la Czehryn, când am venit acolo cu Tuhai-bei de la Bazawłuk. Am întrebat peste tot de vrăjmaşul meu Czapliński, pe care nu l-am găsit, şi mi-au spus ce i-ai făcut după prima noastră întâlnire, cum l-ai înhăţat de cap şi de nădragi, cum ai spart uşa cu el şi l-ai sângerat ca pe un câine. Ha?

― Într-adevăr, aşa am făcut, recunoscu Skrzetuski.

― O, ai fost de pomină, bine-ai făcut! Am să pun eu mâna pe el; altfel negocierile şi comisarii nu înseamnă nimic; am să pun eu mâna pe el şi am să-l joc cum mi-o plăcea, dar şi tu i-ai dat cu piper pe la nas.

Apoi hatmanul se întoarse spre Kisiel şi începu să povestească din nou:

― L-a apucat de cap şi de nădragi, l-a ridicat ca pe o frunză, a spart uşa cu el şi l-a aruncat afară.

Începu să hohotească, de răsună iatacul şi se auzi în odaia de oaspeţi.

― Voievoade, porunceşte să aducă mied, vreau să beau în sănătatea acestui cavaler şi prieten al meu.

Kisiel deschise uşa şi chemă copilul de casă, care le aduse îndată trei cupe cu mied de la Huszcza.

Chmielnicki ciocni cu voievodul şi cu Skrzetuski, bău şi mintea i se înceţoşa; faţa i se lumină, cheful îi reveni şi, întorcându-se către porucinic, strigă:

― Cere-mi ce vrei!

Obrajii palizi ai lui Skrzetuski se rumeniră; urmă o clipă de tăcere.

― Nu-ţi fie frică, zise Chmielnicki. Vorba mea nu e fum; cere ce vrei, numai să nu-mi ceri lucruri care-l privesc pe Kisiel.

Chmielnicki era stăpân pe el chiar când era beat.

― Hatmane, dacă-mi este îngăduit să mă folosesc de dragostea pe care o ai pentru mine, atunci îţi cer să faci dreptate. Unul dintre polcovnicii tăi m-a nedreptăţit…

― Să i se taie capul! izbucni Chmielnicki, întrerupându-l.

― Nu e vorba despre asta, porunceşte-i numai să se lupte cu mine.

― Să i se taie capul! repetă hatmanul. Cine-i acela?

― Bohun.

Chmielnicki începu să clipească din ochi, apoi se lovi cu palma peste frunte.

― Bohun? se miră. Bohun e mort. Mi-a scris regele că a fost omorât în duel.

Skrzetuski încremeni. Zagłoba spusese adevărul!

― Dar ce ţi-a făcut Bohun? întrebă Chmielnicki.

O roşeaţă şi mai aprinsă se aşternu pe faţa porucinicului. Nu voia să vorbească de cneaghină înaintea hatmanului pe jumătate beat, de teamă să nu audă vreo ocară nesocotită.

Kisiel răspunse în locul lui.

― E o treabă însemnată, despre care mi-a povestit castelanul Brzozowski. Bohun a răpit logodnica acestui cavaler şi a ascuns-o nu se ştie unde.

― Atunci caut-o, spuse Chmielnicki.

― Am căutat-o de-a lungul Nistrului, pentru că acolo a ascuns-o, dar n-am găsit-o. Am auzit că trebuia s-o ducă la Kiev, să se cunune cu ea. Lasă-mă dar, hatmane, să plec la Kiev şi s-o caut acolo, altceva nu-ţi cer.

― Tu eşti prietenul meu, tu l-ai sângerat pe Czapliński… Nu numai că te las să pleci şi să cauţi oriunde vrei, dar am să poruncesc să-ţi fie dată înapoi şi am să-ţi dau buzdugan de liberă trecere şi carte către mitropolit s-o caute prin mănăstirile de călugăriţe. Vorba mea nu e fum!

Crăpă uşa şi-l chemă pe Wyhowski să scrie porunca şi scrisoarea. Cu toate că erau ceasurile patru din noapte, Czarnota trebui să se ducă după pecete. Dziedziała aduse buzduganul de liberă trecere, iar Doniec căpătă poruncă să-l însoţească pe Skrzetuski cu două sute de cazaci până la Kiev şi mai departe, până la primele străji polone.

A doua zi Skrzetuski părăsi târgul Perejasław.

CAPITOLUL XIX

D
AC
Ă
LUI
JUPÂN
Z
AG
Ł
OBA
i se urâse la Zbaraż, nu mai puţin se chinuia Wołodyjowski care ducea dorul luptei şi al primejdiilor. Din când în când se întâmpla să iasă din Zbaraż câteva steaguri pentru a urmări cetele de tâlhari care ardeau şi tăiau de-a lungul pârâului Zbrucz, dar acestea erau numai nişte încăierări neînsemnate, care cereau multă trudă acum, pe timp de iarnă aspră şi de ger, şi aduceau puţină faimă. Din această pricină Michał stăruia în fiecare zi pe lângă Zagłoba să pornească în ajutorul lui Skrzetuski, de la care nu aveau de mult nici o ştire.

― A nimerit în vreun bucluc şi poate că şi-a pierdut viaţa, zicea Wołodyjowski. Trebuie să plecăm neapărat, chiar de-ar fi să pierim odată cu el.

Jupân Zagłoba nu prea se împotrivea, fiindcă, după cum susţinea el însuşi, se mucegăise cu totul la Zbaraż şi se mira că încă nu crescuseră ciupercile pe el, dar amâna întruna, aşteptându-se ca de la o zi la alta să vină vreo veste de la Skrzetuski.

― E viteaz, dar şi prevăzător, răspundea la insistenţele lui Wołodyjowski, să mai aşteptăm câteva zile, poate pică vreo scrisoare şi toată călătoria noastră se dovedeşte fără folos.

Pan Wołodyjowski recunoştea că are dreptate şi se înarma cu răbdare, cu toate că timpul se scurgea din ce în ce mai încet. Spre sfârşitul lui decembrie gerurile îşi încetară harţul. Împrejurimile se liniştiră. Singura petrecere erau veştile despre treburile obşteşti, care ajungeau până la zidurile cenuşii ale cetăţii.

Se sporovăia despre încoronare, despre Seim şi dacă prinţul Jeremi va obţine rangul de căpetenie, pe care-l merita mai mult decât oricare alt războinic. Se înfuriau împotriva celor care susţineau că în aceste împrejurări, când lumea înclina spre negocieri cu Chmielnicki, numai Kisiel putea să ţâşnească în sus. Din această cauză, Wołodyjowski avu câteva dueluri, iar jupân Zagłoba făcu câteva chefuri straşnice, şi era în primejdie să capete darul beţiei, pentru că nu se mai mulţumea să ţină tovărăşie ofiţerilor şi şleahticilor, ci nu se ruşina să se ducă la botezurile şi nunţile târgoveţilor, lăudându-le mai ales miedul grozav, în care Zbarażul era vestit.

Wołodyjowski îl dojenea, zicându-i că un şleahtic ca el nu se cade să se bage în cârd cu cei de jos, fiindcă scade respectul faţă de întreaga stare, dar Zagłoba îi răspundea că numai legile sunt de vină, care îngăduie târgoveţilor să crească în osânză şi să ajungă la asemenea îndestulare, la care numai şleahticii ar trebui să ajungă; prezicea că nu poate să iasă nimic bun din drepturile atât de mari pentru nişte oameni fără obârşie, şi îşi vedea de treabă. Era greu ca cineva să i-o ia în nume de rău în timpul zilelor mohorâte de iarnă, pline de nesiguranţă, urât şi aşteptare.

Treptat începură să se adune la Zbaraż tot mai multe polcuri, lucru care prevestea războiul odată cu venirea primăverii. Între timp oamenii se mai înviorară. Printre alţii, veni şi Podbipięta cu steagul de husari al lui Skrzetuski, aducând veşti despre lipsa de bunăvoinţă cu care era privit prinţul la curte, despre moartea lui Jan Tyszkiewicz, voievodul de Kiev, după care, cum glăsuiau cu toţii, avea să urmeze Kisiel, şi despre boala grea, care-l ţintuise la pat în Cracovia pe Łaszcz, străjerul Coroanei. Cât despre război, jupân Longinus auzise de la prinţ că va începe numai prin forţa lucrurilor, deoarece comisarii aveau poruncă să fie cât se poate de îngăduitori cu cazacii. Oştenii lui Wiśniowiecki primiră cu mânie ştirile aduse de Podbipięta, iar jupân Zagłoba propuse să alcătuiască un protest, să-l ducă la cetate şi să se întemeieze o confederaţie, fiindcă, spunea, nu voia ca truda lui de la Konstantynów să fie zadarnică.

Cu aceste noutăţi şi îndoieli se scurse toată luna februarie şi martie se apropia de jumătate, iar despre Skrzetuski nici un semn.

― Wołodyjowski stăruia şi mai mult să plece.

― Acum trebuie să-l căutăm pe Skrzetuski, spunea, nu pe cneaghină.

În acest timp se văzu că jupân Zagłoba avea dreptate să amâne plecarea de la o zi la alta, pentru că la sfârşitul lui martie sosi cazacul Zachar cu o scrisoare adresată lui Wołodyjowski din Kiev. Michał îl chemă îndată pe Zagłoba şi, după ce se încuiară cu trimisul într-o odaie lăturalnică, rupse pecetea şi citi cele ce urmează:

„De-a lungul Nistrului pân
ă
la Javorlik n-am descoperit nici o urm
ă
. B
ă
nuind c
ă
trebuie s
ă
fie ascuns
ă
la Kiev, m-am al
ă
turat comisarilor, cu care m-am dus la Perejas
ł
aw. De acolo, ob
ţ
inând pe nea
ş
teptate învoirea lui Chmielnicki, am venit la Kiev
ş
i caut peste tot, ajutat fiind de mitropolitul însu
ş
i. Aici sunt mul
ţ
i
ş
leahtici ascun
ş
i pe la târgove
ţ
i
ş
i prin m
ă
n
ă
stiri, dar tac chitic, de teama gloatelor, de aceea c
ă
ut
ă
rile merg destul de greu. Dumnezeu m-a c
ă
l
ă
uzit
ş
i nu numai c
ă
m-a ferit de primejdii, dar l-a f
ă
cut
ş
i pe Chmielnicki s
ă
ţ
in
ă
la mine, de aceea, trag n
ă
dejde c
ă
-mi va ajuta
ş
i de acum înainte
ş
i se va milostivi de mine. Îl rog pe p
ă
rintele Muchowiecki s
ă
-mi citeasc
ă
o slujb
ă
votiv
ă
, la care s
ă
v
ă
ruga
ţ
i pentru mine. Skrzetuski.”

―

― Slavă Celui fără de moarte! exclamă Wołodyjowski.

― Este şi un
post-scriptum,
zise Zagłoba, privind peste umărul lui Michał.

― Adevărat! spuse micul oştean şi citi mai departe:

―

―
„Aduc
ă
torul acestei scrisori, esaul în curenul din Mirhorod, m-a avut în grij
ă
, când am fost în robie la Sici,
ş
i m-a ajutat
ş
i acum la Kiev, oferindu-se s
ă
duc
ă
scrisoarea cu primejdia vie
ţ
ii; pane Micha
ł
, ai grij
ă
s
ă
nu duc
ă
lips
ă
de nimic.”

―