Prin foc si sabie (90 page)

Chmielnicki primi în tăcere buzduganul şi steagul, pe care porunci îndată să-l întindă deasupra lui. La această privelişte gloatele izbucniră în urlete de bucurie, aşa că un răstimp nu se mai auzi nimic.

Mulţumirea se întipărise pe chipul hatmanului, care aşteptă o vreme, apoi spuse:

― Pentru marea bunăvoinţă pe care mi-o arată Măria Sa regele, trimiţându-mi prin Domnia Ta rangul de căpetenie a oştirii şi iertându-mi strâmbătăţile mele, mulţămesc cu umilinţă. Totdeauna am spus că regele ţine cu mine împotriva voastră, a „regişorilor” şi a magnaţilor, iată dovada cea mai bună – îmi trimite răsplata pentru că v-am retezat grumajii, aşa că am să vi le tai şi de acum înainte, dacă nu veţi asculta fără crâcnire de mine şi de rege.

Chmielnicki rosti ultimele cuvinte cu glasul ridicat, dojenitor, încruntându-şi sprâncenele, ca şi când ar fi început să se înfurie, iar comisarii încremeniră faţă de întorsătura neaşteptată a răspunsului său. Totuşi, Kisiel îndrăzni:

― Hatmane, regele porunceşte să conteneşti vărsarea de sânge şi să începi negocierile cu noi.

― Nu eu sunt cel care varsă sânge, ci oastea lituaniană, răspunse hatmanul grosolan; am ştire că Radziwiłł mi-a distrus Mozyr şi Turów; dacă această veste se va adeveri, am destui prinşi de seamă dintre voi, şi voi da poruncă să li se taie capul. Nu vreau să încep negocieri cu voi acum. Sfatul se adună greu, polcurile nu sunt toate la un loc, lângă mine nu se află decât o mână de polcovnici, ceilalţi sunt la iernat, şi fără ei nu pot să încep nimic. Ce să mai vorbim aici în ger? Ce mi-aţi adus, mi-aţi dat, şi toţi am văzut că sunt hatman numit de rege, aşa că acum haideţi la mine la horilcă, să prânzim, că sunt flămând.

Chmielnicki plecă spre locuinţa lui, urmat de comisari şi de polcovnici. Într-o odaie încăpătoare se afla o masă care se îndoia sub greutatea argintăriilor prădate, printre care voievodul Kisiel şi-ar fi găsit poate şi tacâmurile jefuite anul trecut la Huszcza. Pe masă se înălţau munţi de carne de porc, de vacă şi de pilaf tătăresc, în toată odaia mirosea a vodcă de mei, turnată în carafe de argint. Chmielnicki se aşeză având la dreapta lui pe Kisiel şi la stânga pe castelanul Brzozowski, apoi arătă cu mâna horilca şi spuse:

― La Varşovia se vorbeşte că beau sânge leşesc, dar eu prefer horilcă, băutura cealaltă lăsând-o câinilor.

Polcovnicii izbucniră în hohote de râs, de se cutremurară pereţii încăperii.

Asemenea „hap” oferi hatmanul înaintea prânzului său comisarilor, care-l înghiţiră fără să zică nimic, pentru a nu „stârni bestia”, cum scria mai apoi cămăraşul de Lwów.

O sudoare îmbelşugată îmbrobona fruntea palidă a lui Kisiel.

Începură să mănânce. Polcovnicii luau cu mâinile hălci de carne de pe tăvi, iar lui Kisiel şi lui Brzozowski însuşi Chmielnicki le punea pe talere. Înfulecau în tăcere, fiecare astâmpărându-şi foamea. În liniştea care se aşternuse se auzeau numai ronţăitul şi trosnetul oaselor în măselele mesenilor sau gâlgâitul celor care beau; din când în când arunca vreunul o vorbă care rămânea fără răspuns. Abia după ce Chmielnicki îşi puse burta la cale şi goli câteva pahare de horilcă, se întoarse deodată către voievod şi-l întrebă:

― Cine conducea oştenii din escortă? Neliniştea se întipări pe faţa lui Kisiel.

― Skrzetuski, un cavaler vrednic! dădu răspuns.

― Îl cunosc, zise Chmielnicki. De ce n-a vrut să fie de faţă când mi-aţi înmânat darurile?

― Fiindcă el nu ne-a fost dat ca însoţitor, ci împotriva primejdiilor, aşa a avut poruncă.

― Cine i-a dat asemenea poruncă?

― Eu, răspunse voievodul, pentru că am gândit că nu se cade ca dragonii să ne stea pe cap când înfăţişăm darurile.

― Eu am crezut altceva, fiindcă ştiu că acest oştean are cerbicea tare.

Aici se amestecă în vorbă Jaszewski.

― Acum nu ne mai temem de dragoni, zise el. Mai demult leşii erau mai tari ca noi, dar am cunoscut la Piławce că nu mai sunt cei dinainte, când îi băteau pe turci, pe tătari şi pe nemţi…

― Ehe, nu mai sunt de-alde Zamoyski, Zółkiewski, Chodkiewicz, Chmieleki şi Koniecpolski, îl întrerupse Chmielnicki, ci nişte iepuri fricoşi, nişte copii îmbrăcaţi în fier. Cum ne-au zărit, s-au înfricoşat de moarte şi au rupt-o la fugă, cu toate că în miercurea aceea nu veniseră mai mult de trei mii de tătari cu totul…

Comisarii tăceau, doar mâncarea şi băutura li se păreau din ce în ce mai amare.

― Mă rog cu umilinţă, mâncaţi şi beţi, spuse Chmielnicki, pentru că am să cred că bucatele noastre simple căzăceşti nu vor să treacă prin gâtlejurile voastre boiereşti.

― Dacă sunt prea strâmte, putem să le mai crestăm! strigă Dziedziała.

Polcovnicii, afumaţi de-a binelea, izbucniră în râs, dar Chmielnicki se uită ameninţător la ei şi se liniştiră.

Kisiel, suferind de câteva zile, era palid ca giulgiul, iar Brzozowski atât de roşu, încât părea că-i ţâşneşte sângele din obraz.

În cele din urmă nu se mai putu stăpâni şi tună:

― Ne-aţi chemat la prânz ca să ne umiliţi?

La care Chmielnicki răspunse:

― Voi aţi venit să negociaţi, iar oştile lituaniene trec totul prin foc şi sabie. Dacă se adevereşte că au nimicit Mozyr şi Turów cum am auzit, am să poruncesc să taie capul la patru sute de prinşi în faţa voastră.

Brzozowski îşi înfrână furia care începuse să clocotească în el. Era prea adevărat! Viaţa prinşilor atârna de toanele hatmanului, de o clipire a ochilor lui, aşa că trebuiau să îndure totul şi să-i domolească izbucnirile, pentru a-l aduce
ad mitiorem et saniorem mentem
{179}
.

În acest scop călugărul carmelit Łętowski, blajin şi temător din fire, rosti încet:

― Dumnezeu e milostiv, cu ajutorul lui poate se schimbă şi veştile din Lituania despre Turów şi Mozyr.

Abia sfârşi, că Fedor Wiśniak, polcovnicul din Czerkasy, se aplecă şi dădu cu buzduganul, vrând să-l lovească pe călugăr în grumaz; spre norocul lui nu-l ajunse, fiindcă îi despărţeau patru inşi, aşa că strigă:

― Isprăveşte, gură spartă! Nu-i treaba ta să ne spui palavre! Hai afară să te învăţ eu să respecţi pe polcovnicii zaporojeni!

Ceilalţi săriră să-l potolească, dar nu izbutiră şi-l zvârliră afară.

― Hatmane, când doreşti să se adune sfatul? întrebă Kisiel, vrând să schimbe vorba.

Din nefericire Chmielnicki nu mai era treaz, aşa că răspunse repede şi muşcător:

― O să chibzuim mâine, acum sunt beat! Ce tot îmi vorbiţi de sfat şi nu mă lăsaţi să mănânc şi să beau! Ajunge!

― Acum trebuie să fie război (şi izbi cu pumnul în masă, de săriră în sus talerele şi carafele). În patru săptămâni vă dau de-a berbeleacul, vă calc în picioare şi pe urmă vă vând sultanului. Regele va fi rege ca să taie pe şleahtici, pe duci şi pe cneji. Păcătuieşte cneazul – să-i taie gâtul; păcătuieşte cazacul – să-i taie gâtul! Mă tot speriaţi cu suedezii, dar nici ei nu pot să-mi ţină piept. Tuhai-bei este alături de mine, fratele meu, sufletul meu, singurul şoim de pe lume, gata să facă îndată tot ce-i spun.

Cu uşurinţa obişnuită beţivilor, Chmielnicki trecu de la mânie la înduioşare şi glasul începu să-i tremure înlăcrimat de plăcuta amintire a lui Tuhai-bei.

― Voi vreţi să ridic sabia împotriva turcilor şi a tătarilor, dar nu va fi aşa! Asupra voastră voi porni cu prietenii mei. Am şi vestit polcurile să aibă caii bine hrăniţi şi să fie gata de drum, fără care şi fără tunuri; am să găsesc de toate la leşi. Aceluia dintre cazaci care va lua care de povară, poruncesc să-i taie gâtul; nici eu n-am să-mi iau caleaşca, poate numai legăturile cu lucruri şi desagii; şi aşa am să ajung la Vistula şi am să spun: „Staţi liniştiţi şi tăceţi, leşilor!”. Şi dacă veţi striga de dincolo de Vistula, am să vă găsesc şi acolo. M-am săturat de stăpânirea voastră, de dragonii voştri, târâtoare blestemate care trăiţi numai din minciuni!

Zvâcni în sus, împinse laviţa şi, trăgându-se de ciuf şi bătând din picioare, strigă că trebuie să fie război, pentru că el a căpătat iertarea şi binecuvântarea pentru el, că nu-i pasă de sfat şi de comisari, fiindcă n-o să îngăduie nici măcar întreruperea luptelor.

În cele din urmă, văzând înfricoşarea comisarilor şi, aducându-şi aminte că dacă vor pleca îndată, războiul va începe iarna, aşadar într-o vreme când zaporojenii, neputând să se ascundă în şanţuri, se bat prost la câmp deschis, se mai domoli şi se aşeză iar pe laviţă. Îşi lăsă capul în piept şi îşi sprijini mâinile pe genunchi, răsuflând hârâit. Apoi apucă iar paharul cu horilcă.

― În sănătatea Măriei Sale regele! strigă.

― În sănătatea şi spre slava lui! repetară polcovnicii.

― Şi tu, Kisiel, nu mă lua în seamă, zise hatmanul, şi nu pune la inimă ce spun acum, pentru că sunt beat. Vrăjitoarele mi-au arătat că trebuie să fie război, dar am să aştept până va răsări colţul ierbii, şi atunci n-are decât să se adune comisia; tot atunci voi da drumul şi prinşilor. Am auzit că tu eşti bolnav, aşa că beau şi în sănătatea ta.

― Îţi mulţumesc, hatmane al zaporojenilor, răspunse Kisiel.

― Tu eşti oaspetele meu şi eu nu uit asta.

Spunând acestea, Chmielnicki se înduioşă iarăşi pentru o clipă şi, odihnindu-şi braţele pe umerii voievodului, îşi apropie faţa uriaşă, roşie, de obrazu-i palid şi supt.

Ceilalţi polcovnici îi urmară pilda şi, apropiindu-se prieteneşte de comisari, le strângeau mâinile, îi băteau pe umeri şi repetau cuvintele hatmanului: „Până va răsări colţul ierbii!” Comisarii parcă stăteau pe ghimpi. Răsuflările grosolane, îmbibate de damful de horilcă, învăluiau feţele acestor şleahtici de neam ales, pentru care strângerile mâinilor asudate erau la fel de nesuferite ca şi umilirile. Nu lipsiră nici ameninţările printre dovezile de dragoste necioplită. Unii strigau la voievod: „Noi vrem să-i tăiem pe leşi, dar tu eşti omul nostru!”; alţii ziceau: „Ehei, boieri, mai demult ne băteaţi, şi acum cerşiţi bunăvoinţa noastră! Moarte vouă, celor cu obrazul subţire!” Atamanul Wowk, fost morar la Nestewar, răcni: „Eu l-am tăiat pe cneazul Czetwertyński, stăpânul meu! Daţi-ni-l pe Jarema şi vă dăruim viaţa!”

În odaie se făcuse o zăpuşeală şi o căldură de neîndurat; masa, acoperită de resturi de carne şi de firimituri de pâine, pătată de vodcă şi de mied, îţi făcea greaţă. La urmă intrară vrăjitoarele, cu care hatmanul bea de obicei până noaptea târziu, ascultându-le prevestirile; făpturi ciudate, bătrâne, aduse de spate, gălbejite sau în floarea tinereţii descântau şi ghiceau viitorul din ceară, boabe de grâu, foc, spuma apei, din fundul sticlei sau din grăsime de om. Polcovnicii şi cele mai tinere începură îndată hârjoana şi râsul. Kisiel era gata să leşine.

― Hatmane, îţi mulţumim pentru ospăţ şi te lăsăm cu bine, îngână cu glasul slab.

― Kisiel, mâine la prânz am să vin eu la tine, răspunse Chmielnicki, acum duceţi-vă. Doniec o să vă conducă până acasă cu cazacii, ca să nu păţiţi ceva.

Comisarii se înclinară şi ieşiră. Doniec îi aştepta într-adevăr cu cazacii înaintea casei.

― Doamne! Doamne! Doamne! şopti Kisiel, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

Alaiul se îndreptă în tăcere spre locuinţele comisarilor.

În curând se văzu că nu stau aproape unul de altul.

Chmielnicki hotărâse înadins să-i împrăştie în diferite părţi ale târgului, ca să nu poată să se adune prea lesne şi să chibzuiască.

Voievodul Kisiel, ostenit, fără vlagă, abia ţinându-se pe picioare, se întinse numaidecât în pat şi până a doua zi nu vru să mai vadă pe nimeni; abia înainte de amiază porunci să-l cheme pe Skrzetuski.

― Ce ţi-a căşunat, Domnia Ta? îl întrebă. Cum ai putut să faci una ca asta! Ai pus în primejdie viaţa ta şi a noastră.

― Preamărite voievoade,
mea culpa!
răspunse oşteanul. M-a apucat
delirium
şi am preferat de o sută de ori să pier, decât să privesc la asemenea lucruri.

― Chmielnicki şi-a dat seama de jignire. Abia am izbutit să liniştesc
efferatam bestiam
{180}
şi să-i lămuresc fapta Domniei Tale. Va veni astăzi aici şi te va întreba. Să-i spui că ai avut poruncă de la mine să pleci cu oştenii.

― De astăzi, Bryszowski ia comanda, s-a făcut bine.

― Cu atât mai bine. Domnia Ta ai grumazul prea tare pentru vremurile de acum. Îmi vine greu să-ţi găsesc altă vină, în afară de nesocotinţă, dar se vede că eşti tânăr şi nu ştii să-ţi înfrânezi durerea în piept.

― Cu durerea m-am obişnuit, preamărite voievoade, dar ruşinea nu pot s-o îndur.

Kisiel gemu încet, ca un bolnav căruia îi pune cineva degetul pe rană, apoi zâmbi cu o resemnare tristă şi spuse:

― Asemenea cuvinte sunt pâinea mea de fiecare zi; mai demult vărsăm lacrimi amare când le auzeam, dar acum mi-au secat şi lacrimile.

Skrzetuski îşi simţi inima cuprinsă de milă înaintea acestui bătrân cu faţă de mucenic, care îşi petrecea ultimele zile ale vieţii suferind îndoit, cu sufletul şi cu trupul.

― Preamărite voievoade! rosti el, Dumnezeu mi-e martor că m-am gândit numai la aceste vremuri cumplite, în care senatorii şi demnitarii Coroanei trebuie să se ploconească înaintea nemernicilor care s-ar cuveni să fie traşi în ţeapă pentru fărădelegile lor.

― Dumnezeu să te binecuvânteze, eşti tânăr, cinstit şi ştiu că n-ai avut nici un gând rău. Dar ce-mi spui Domnia Ta, le spune prinţul Jeremi, oştirea, şleahticii, seimurile, jumătate din Republică şi toată această povară de dispreţ şi ură se prăbuşeşte asupra mea.

― Fiecare slujeşte ţării după înţelegerea lui; Dumnezeu să ne judece după intenţiile noastre, iar în ce-l priveşte pe Wiśniowiecki, îşi jertfeşte viaţa şi averea pentru ţară.

― S-a acoperit de slava care îl înconjoară ca un soare, răspunse voievodul. Pe când eu, ce am aşteptat? O! Prea bine spui: Dumnezeu să ne judece după intenţiile noastre şi să le dea măcar un mormânt liniştit celor care suferă peste poate în timpul vieţii.

Skrzetuski tăcea, iar Kisiel îşi ridică ochii spre cer într-o rugăciune mută, apoi începu să vorbească astfel:

― Eu sunt rusin, sânge din sânge rusin, os din os rusin. Mormintele prinţilor Światołdycz se odihnesc în acest pământ pe care l-am iubit, pe el şi pe poporul care trăieşte aici. Am văzut strâmbătăţile făptuite de amândouă părţile, am văzut samavolniciile sălbatice ale zaporojenilor, dar şi trufia de neîndurat a celor care au vrut să schimbe în ţărani acest popor de războinici; ce trebuie dar să fac eu, rusin şi totodată fiu credincios şi senator al Republicii? M-am alăturat celor care spuneau:
Pax vobiscum!
Pentru că aşa îmi poruncea sângele şi inima, pentru că printre ei se aflau răposatul rege, părintele nostru, cancelarul, primul cardinal şi mulţi alţii; pentru că am văzut că pentru amândouă părţile dezbinarea înseamnă pieirea. Am vrut să trudesc toată viaţa, până la ultima suflare, pentru înţelegere şi pace, iar când sângele a început să curgă, am gândit: voi fi îngerul împăcării. Şi am alergat şi m-am zbătut şi mă zbat şi acum, deşi în durere, chinuri şi ruşine, în îndoială care-i mai groaznică decât toate. Pentru Dumnezeu, nu ştiu dacă prinţul Domniei Tale a venit prea devreme cu paloşul, sau eu am sosit prea târziu cu ramura de măslin, dar văd că truda mea se destramă şi mă lasă puterile, că în zadar îmi izbesc capul cărunt de toţi pereţii; în pragul mormântului văd înainte numai întuneric şi pieire, o, Dumnezeule, pieirea tuturor!