Prin foc si sabie (92 page)

― Iată şi un cazac de omenie; se mai găseşte şi câte unul din ăştia! rosti Zagłoba, întinzându-i mâna lui Zachar.

Bătrânul i-o strânse fără umilinţă.

― Poţi să fii sigur de răsplată! se amestecă Wołodyjowski.

― E un şoim adevărat, răspunse cazacul, eu ţin la el, n-am venit aici pentru bani.

― Văd că nu-ţi lipseşte nici mândria, de care nu s-ar ruşina nici un şleahtic, mai zise Zagłoba. Oho, printre voi nu sunt numai sălbăticiuni! Nu, nu! Dar să lăsăm asta! Aşadar Skrzetuski e la Kiev.

― La Kiev.

― Nu e cumva în primejdie, că aud că gloatele îşi fac de cap acolo?

― El stă la polcovnicul Doniec. N-o să-i facă nimic, pentru că tătucul Chmielnicki i-a poruncit lui Doniec să-l apere, cu preţul vieţii, ca pe ochii din cap.

― Minuni, adevărate minuni, pe legea mea! De unde atâta dragoste la Chmielnicki pentru Skrzetuski?

― Ţine de mult la el.

― Pan Skrzetuski ţi-a spus ce caută la Kiev?

― Cum să nu-mi spună, când ştie că eu sunt prietenul lui? Am căutat, şi împreună, şi singur, aşa că trebuia să-mi spună ce să caut.

― Şi până acum n-aţi aflat nimic?

― N-am aflat. Toţi leşii care mai sunt acolo se ascund şi nu ştiu unul de celălalt, aşa că nu e prea lesne să găseşti pe cineva. Voi aţi auzit că mulţimea omoară, iar eu am văzut cu ochii mei, îi omoară nu numai pe leşi, ci şi pe cei care îi ascund, chiar pe călugări şi călugăriţe. La mănăstirea Sfântului Nicolae cel Bun, printre maici se ascundeau douăsprezece jupâniţe, pe care le-au înăbuşit cu fum în chilii odată cu celelalte călugăriţe; tot la câteva zile se adună pe uliţe şi pe cine prind, îl duc la Nipru. Hei, câtă lume au înecat…

― Atunci poate că au ucis-o şi pe ea?

― Poate şi pe ea.

― Nu se poate! îl întrerupse Wołodyjowski. Dacă Bohun o ducea acolo, o lăsa într-un loc fără primejdie.

― Unde poate să fie mai fără primejdie ca la mănăstire? Dar o găsesc şi acolo.

― Of! Zachar, tu gândeşti că putea să piară? întrebă Zagłoba.

― Nu ştiu.

― Din scrisoare se vede că Skrzetuski socoteşte că o va afla, zise Zagłoba. Dumnezeu l-a pus la grea încercare, dar o să-i aline suferinţa. Zachar, tu ai plecat de mult de la Kiev?

― Oho, de mult, boierule. Eu am plecat pe vremea când comisarii treceau înapoi pe lângă Kiev. Sumedenie de leşi voiau să fugă cu ei, şi au şi fugit nenorociţii, care cum putea; prin zăpadă, prin hârtoape sau prin păduri alergau la Białogródka, iar cazacii îi urmăreau şi îi omorau. Mulţi au fugit, mulţi au murit; Kisiel a răscumpărat câţiva dintre ei, dând toate paralele pe care le avea la el.

― O, suflete de câini! Şi tu ai mers pe lângă comisari?

― Numai până la Huszcza şi de acolo până la Ostrog. Mai departe am călătorit singur.

― Îl cunoşti de mult pe Skrzetuski?

― L-am cunoscut la Sici şi i-am îngrijit rănile, apoi l-am îndrăgit ca pe copilul meu. Eu sunt bătrân şi nu mai am la cine să ţin.

Zagłoba strigă la copilul de casă, îi porunci să aducă mied şi carne şi se aşezară la cină. Zachar mâncă cu poftă – era ostenit şi flămând – apoi îşi cufundă lacom mustăţile cărunte în licoarea întunecată, bău şi spuse:

― Grozav mied!

― Mai bun decât sângele, pe care-l beţi voi, zise Zagłoba. Dar gândesc că tu eşti un om cinstit, ţii la Skrzetuski şi n-o să te mai întorci la răzvrătiţi, rămâi cu noi? Aici vei avea parte numai de bine.

― Eu v-am dat scrisoarea, acum plec; eu sunt cazac şi trebuie să fiu frate cu cazacii, nu cu leşii.

― Şi vei lupta împotriva noastră?

― Voi lupta. Eu sunt cazac de la Sici. Noi ni l-am ales hatman pe tătucul Chmielnicki, şi acum regele i-a trimis buzduganul de căpetenie şi steagul.

― Poftim, pane Michał, spuse Zagłoba, n-am zis eu să ne împotrivim?

― Şi din ce curen faci parte?

― Din cel de la Mirhorod, dar nu mai este.

― Ce s-a întâmplat?

― Husarii lui Czarniecki l-au făcut una cu pământul la Apele Galbene. Acum eu şi cei care am mai rămas în viaţă suntem în polcul lui Doniec. Ehe, Czarniecki e un războinic fără pereche, e în robie la noi şi comisarii l-au cerut.

― Avem şi noi destui prinşi de-ai voştri.

― Aşa şi trebuie să fie. La Kiev vorbeau unii că cel mai viteaz cazac se află în robie la leşi, cu toate că alţii susţineau că a murit.

― Cine-i acela?

― Atamanul Bohun, cel plin de faimă.

― Bohun a fost rănit de moarte în duel.

― Cine l-a ucis?

― Cavalerul acesta, răspunse Zagłoba arătându-l pe Wołodyjowski.

Zachar, care în clipa aceea golea a doua oca de mied, holbă ochii, faţa i se înroşi şi izbucni în râs, slobozind băutura pe nas.

― Cavalirul ăsta l-a tăiat pe Bohun? întrebă, înecându-se de râs.

― La dracu’, ce ţi-a venit! strigă Wołodyjowski, încruntându-se. Solul acesta îşi îngăduie prea mult.

― Pane Michał, nu te supăra, îl întrerupse Zagłoba. Se vede că e un om cinstit şi nu prea ştie de obiceiurile alese, un cazac. Pe de altă parte, eşti cu atât mai vrednic de laudă, cu cât arătând aşa de pricăjit, ai făptuit asemenea isprăvi grozave. Eşti mărunt la trup, dar ai sufletul mare. Eu însumi, îţi aduci aminte cum mă uitam la tine după bătălie, deşi văzusem lupta cu ochii mei, nu-mi venea să cred că un prăpădit ca…

― Dă-mi pace Domnia Ta! se supără Wołodyjowski.

― Eu nu-ţi sunt tată, aşa că nu-mi purta pică, dar îţi spun că aş dori să am un asemenea fiu şi, dacă vrei, am să te înfiez, înscriind toată averea pe numele tău, fiindcă nu e ruşine să fii mare, având un trup mic. Nici prinţul nu e cu mult mai voinic ca tine şi Alexandru Macedon nu e vrednic nici scutier să-i fie.

― Ce mă înfurie pe mine, răspunse Wołodyjowski îmbunat, e că din scrisoarea lui Skrzetuski nu se vede nimic prielnic. Că a scăpat cu viaţă la Nistru, slavă Domnului, dar pe cneaghină n-a găsit-o până acum, şi cine ştie dacă o va mai găsi vreodată.

― Prea adevărat! Dar dacă Dumnezeu l-a scăpat de Bohun prin braţul nostru şi l-a călăuzit prin atâtea capcane, dacă a insuflat o dragoste ciudată pentru el până şi în inima împietrită a lui Chmielnicki, apoi n-a făcut-o numai ca să se usuce de chinuri şi de jale ca un cotlet afumat. Pane Michał, dacă în toate acestea nu vezi mâna Providenţei, pesemne că mintea ţi-e mai tocită decât sabia, şi e drept să fie aşa, pentru că nimeni nu poate să aibă toate însuşirile deodată.

― Văd una şi bună, răspunse Wołodyjowski, mişcând din mustăcioară, n-avem ce face acolo şi trebuie să stăm aici şi de acum încolo, până o să putrezim cu totul.

― Eu voi putrezi mai repede ca tine, că sunt mai bătrân şi ştii că ridichea se iuţeşte şi slănina râncezeşte, dacă le ţii prea mult. Mai bine să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că făgăduieşte un sfârşit fericit necazurilor noastre. Că mare supărare am mai avut din pricina cneaghinei, cu mult mai mare decât tine şi cu prea puţin mai mică decât Skrzetuski, fiindcă nici pe copila mea n-aş fi iubit-o atâta. Se vorbeşte că seamănă cu mine ca două picături de apă, dar mie mi-e dragă şi fără asta; nu mai m-ai vedea nici vesel, nici liniştit, dacă n-aş crede că nenorocirile ei se vor sfârşi în curând. De mâine încep să alcătuiesc un
epithalamium,
fiindcă scriu versuri foarte frumoase, numai că în ultima vreme l-am cam neglijat pe Apolo din cauza lui Marte.

― Ce să mai vorbim acum şi aici de Marte! răspunse Wołodyjowski. Să-i ia toţi dracii pe trădătorul de Kisiel şi pe toţi comisarii, cu negocierile lor cu tot! În primăvară vor încheia pacea, aşa cum doi şi cu doi fac patru. Aşa spunea şi jupân Podbipięta care a vorbit cu prinţul.

― Jupân Longinus se pricepe la treburile publice, ca şi capra la piper. La Curte s-a ţinut mai mult după moţata lui, decât după ceilalţi şi a pândit-o cum pândeşte ogarul potârnichea. Să dea Dumnezeu să i-o sufle altul, dar să lăsăm asta. Nu tăgăduiesc că Kisiel e un trădător, fiindcă o ştie toată Republica prea bine, dar cred că în privinţa negocierilor bobii arată în două feluri.

Zagłoba se întoarse spre cazac şi-l întrebă:

― Zachar, pe la voi ce se aude, o să fie pace sau război?

― Până când va răsări colţul ierbii, o să fie linişte, dar la primăvară unul din doi va trebui să piară, sau noi sau leşii.

― Pane Michał, bucură-te; şi eu am auzit că gloatele se înarmează pretutindeni.

― O să fie un război cum nu s-a mai pomenit, zise Zachar. Pe la noi vorbesc că o să vie şi sultanul şi hanul cu toate urdiile, iar prietenul nostru Tuhai-bei se aţine la iernat pe aproape şi nici n-a plecat acasă.

― Bucură-te, pane Michał, repetă Zagłoba. S-a prorocit de asemenea că noul rege îşi va petrece toată domnia sub arme şi e lesne de presupus că oşteanul nu-şi va băga multă vreme sabia în teacă. Oamenii se vor rări, ca o mătură folosită prea mult, dar asta-i soarta noastră de războinici. Când va veni vremea să ne batem, aţine-te pe lângă mine, pane Michał, ai să vezi lucruri frumoase şi ai să cunoşti cum luptam în alte timpuri mai bune. Of, Doamne! Oamenii de astăzi nu mai sunt ca cei din anii de demult, nici tu nu eşti ca ei, pane Michał, cu toate că eşti un oştean viteaz şi l-ai tăiat pe Bohun.

― Grăieşti cu dreptate, boierule, spuse Zachar. Astăzi nu mai sunt oamenii care erau odată…

După care începu să se uite la Wołodyjowski şi să clatine din cap:

― He, he! Să-l omoare pe Bohun!…

―

―

CAPITOLUL XX

D
UP
Ă
CE
SE
ODIHNI
CÂTEVA
ZILE
, bătrânul Zachar plecă înapoi la Kiev. În acest timp se află că înalţii comisari se întorseseră fără prea mare nădejde de pace, ba mai mult, acum se îndoiau şi ei de folosul negocierilor. Izbutiseră numai să prelungească
armisticium
până la Rusaliile rusine, când avea să se adune o nouă comisie cu puteri depline pentru negocieri. Dar pretenţiile şi condiţiile lui Chmielnicki erau atât de nesăbuite, încât nimeni nu mai credea că Republica avea să le mulţumească. Amândouă părţile începură să se înarmeze în mare grabă. Chmielnicki repezea sol după sol la han, să-i vină în ajutor cu toţi tătarii; trimise până şi la Stambul, unde se afla de mai multă vreme, din partea regelui, pan Bieczyński; în Republică se aşteptau de la o zi la alta să se vestească adunarea şleahticilor. Veniră veşti despre numirea altor căpetenii; paharnicul Ostroróg, Lanckoroński şi Firlej, şi despre îndepărtarea de la treburile ostăşeşti a prinţului Jeremi Wiśniowiecki, care, în fruntea propriilor polcuri, putea să apere mai departe ţara. Nu numai oştenii prinţului, nu numai şleahticii rusini, dar până şi partizanii fostelor căpetenii se revoltară împotriva acestei alegeri şi a lipsei de bunăvoinţă, susţinând pe drept cuvânt că, dacă atâta vreme cât se nădăjduise în negocieri, jertfirea lui Wiśniowiecki mai avea un rost politic, îndepărtarea lui în caz de război era o mare şi neiertată greşeală, pentru că numai el putea să se măsoare cu Chmielnicki şi să-l biruie pe acest priceput conducător al răzvrătiţilor. În sfârşit, la Zbaraż veni însuşi prinţul ca să adune cât mai multă oaste şi să stea pregătit la hotar. Întreruperea luptelor era hotărâtă, dar nimeni nu ţinea seama de asta. Chmielnicki poruncise într-adevăr să taie capul câtorva polcovnici care, în ciuda înţelegerii, îşi îngăduiau să atace cetăţile şi steagurile împrăştiate din loc în loc la iernat, dar nu putea să stăpânească mulţimile şi cetele numeroase care nu auziseră de încetarea luptelor, nu voiau să audă, sau nu pricepeau ce poate să însemne acest lucru. Năvăleau întruna în pământurile apărate de
armisticium,
călcând astfel toate făgăduielile lui Chmielnicki. Pe de altă parte, polcurile magnaţilor şi oştile Coroanei, pornind în urmărirea tâlharilor, treceau de multe ori pâraiele Prypeć şi Horyń în ţinutul Kievului, înaintau în voievodatul Bracławului, iar acolo, atacate de cazaci, încingeau adevărate bătălii, nu o dată sângeroase şi îndârjite. De aci învinuiri necontenite de o parte şi de cealaltă pentru încălcarea înţelegerii, pe care, la urma urmei, nu putea nimeni s-o respecte. Încetarea focului era adevărată numai în măsura în care însuşi Chmielnicki, pe de o parte, şi regele şi hatmanii, pe de alta, nu porniseră la luptă, dar războiul începuse de-a binelea înainte ca forţele principale să se încleşteze între ele, astfel că primele raze mai calde ale primăverii luminau ca şi mai înainte sate, târguri şi oraşe cuprinse de flăcări, măceluri şi nenorocirile oamenilor.

Cete de la Bar, Chmielnick şi Machnówka se avântau până sub zidurile cetăţii Zbaraż, tăind, jefuind şi arzând totul în cale. Pe acestea le zdrobeau câţiva polcovnici ai lui Jeremi, deoarece prinţul nu voia să ia parte la asemenea hărţuieli mărunte; avea să pornească cu toate polcurile odată cu hatmanii.

În acest scop, împrăştie podghiazuri în toate părţile, cu poruncă să plătească jaful şi omorurile prin tragerea în ţeapă, sânge pentru sânge. Printre alţii se duse şi jupân Longinus şi nimici o ceată la Czarny Ostrów, dar era un cavaler înspăimântător doar în luptă, iar cu robii prinşi cu arma în mână se purta prea blând, de aceea prinţul hotărî să nu-l mai trimită. În asemenea întreprinderi se remarca îndeosebi Wołodyjowski, cu care numai Wierszułł putea să se ia la întrecere. Pentru că nimeni nu era în stare să execute marşuri atât de repezi, nimeni nu ştia să surprindă pe duşman atât de nepregătit, să-l răzbească printr-o năvală fulgerătoare, să-l împrăştie în cele patru vânturi, să-l gonească, să-l taie şi să-l spânzure. În curând, numele lui răspândea groaza printre răsculaţi, de aceea prinţul îi arăta multă bunăvoinţă. De la sfârşitul lui martie până la jumătatea lui aprilie, Wołodyjowski nimicise şapte cete de jefuitori, dintre care fiecare era de trei ori mai puternică decât detaşamentul lui şi nu ostenise, arătând dimpotrivă o dorinţă şi mai aprigă de a lupta, care creştea parcă din sângele vărsat.

Micul viteaz sau mai degrabă micul diavol îl îndemna stăruitor pe jupân Zagłoba să-i ţină tovărăşie, fiindcă îi plăcea grozav să-l aibă alături, dar şleahticul se împotrivea cu hotărâre oricărei ademeniri, lămurindu-şi astfel lâncezeala:

― Pane Michał, eu am burdihanul prea rotofei pentru asemenea zdruncinături şi vânzoleli, apoi fiecare om e născut pentru altceva. Să mă reped cu husarii în mulţimea vrăjmaşului la lumina zilei, să sparg taberele şi să cuceresc steaguri – asta-i treaba mea, pentru asta m-a făcut şi m-a potrivit Dumnezeu; dar să goneşti noaptea după nemernici prin buruieni, te las pe tine, că eşti cât un ac şi poţi să te strecori mai lesne pretutindeni. Eu sunt un cavaler de modă veche şi prefer să spintec ca leul, decât să adulmec ca un ogar prin hăţişuri. De astfel, după mulsoarea de seară, trebuie să mă duc să mă culc, fiindcă acesta e timpul cel mai potrivit pentru mine.