Prin foc si sabie (39 page)

― O, copil nenorocit! Din pricina mea a trebuit să-şi verse sângele.

― Nu te mai frământa, jupâniţă. O să trăiască.

― Când s-a întâmplat asta?

― Ieri-dimineaţă. Bohun îţi omoară un om, cum ar înghiţi altul un pocal de vin. După citirea scrisorilor, răcnea de se cutremura tot Czehrynul.

Tăcură un răstimp. Se luminase de-a binelea. Aurora trandafirie înhorbotată cu aur strălucitor, vâlvătăi şi purpură învâlvora cerul spre răsărit. Aerul era proaspăt, înviorător; caii începură să sforăie vioi.

― Ei, să pornim cu Dumnezeu, şi cât mai repede! Caii s-au odihnit, iar noi n-avem timp de pierdut, spuse jupân Zagłoba.

Porniră iarăşi în galop şi alergară aşa vreo jumătate de milă fără să răsufle. Deodată înaintea lor se arătă un punct întunecat, care se apropia cu o iuţeală neobişnuită.

― Ce-ar putea să fie? întrebă Zagłoba. Să lăsăm caii mai încet. E un om călare.

Într-adevăr, un călăreţ se apropia în goană nebună, aplecat în şa, cu faţa ascunsă în coama calului, îşi şfichiuia cu biciul cârlanul care părea că nu mai atinge pământul cu picioarele.

― Ce dracu’ o mai fi şi ăsta şi de ce goneşte aşa? Zboară, nu alta! zise jupân Zagłoba, scoţând pistoalele din coburi, ca să fie pregătit pentru orice întâmplare.

Între timp, călăreţul se apropiase la treizeci de paşi.

― Opreşte! răcni Zagłoba, ţintindu-l cu pistolul. Cine eşti?

Călăreţul struni calul şi se înălţă în şa, dar abia apucă să se uite, că strigă:

― Jupân Zagłoba!

― Pleśniewski, sluga starostelui de la Czehryn? Ce cauţi pe aici? Încotro goneşti aşa?

― Domnia Ta, întoarce-te şi hai cu mine! Mânia lui Dumnezeu, Judecata de Apoi!

― Ce s-a întâmplat? Vorbeşte.

― Zaporojenii au pus stăpânire pe Czehryn. Ţăranii îi hăcuiesc pe şleahtici, a venit Judecata de Apoi.

― În numele Tatălui şi al Fiului! Ce tot îndrugi… Chmielnicki?…

― Pan Potocki a fost înfrânt, pan Czarniecki e în robie. Tătarii vin şi ei cu cazacii. Tuhai-bei!

― Dar Barabasz şi Krzeczowski?

― Barabasz a pierit, iar Krzeczowski a trecut alături de Chmielnicki. Krzywónos a pornit de ieri-noapte asupra hatmanilor, urmat de Chmielnicki, în zori, cu putere năprasnică. Ţara e în flăcări, ţăranii se răscoală, pretutindeni curge sânge! Fugi, Domnia Ta!

Zagłoba holbă ochii şi deschise gura uluit, neputând să rostească vreun cuvânt.

― Fugi, Domnia Ta! repeta Pleśniewski.

― Iisuse, Marie! gemu jupân Zagłoba.

― Iisuse, Marie! repetă Helena, şi izbucni în plâns.

― Fugiţi, că nu-i timp de pierdut.

― Unde? încotro?

― La Łubnie.

― Tu într-acolo te duci?

― Da, la prinţul voievod.

― Ptiu, lua-m-ar dracu! strigă jupân Zagłoba. Dar hatmanii unde sunt?

― La Korsuń. Krzywónos se bate cu ei.

― Krzywónos sau Prostonos
{121}
, lovi-l-ar ciuma! Aşadar, acolo n-are rost să mergem?

― E ca şi cum te-ai băga în gura lupului.

― Şi pe tine cine te-a trimis la Łubnie? Stăpânul tău?

― Stăpânul abia a scăpat cu viaţă, iar pe mine m-a mântuit şi m-a ajutat să fug un cumătru ce-l am printre zaporojeni. La Łubnie mă duc după socoteala mea, pentru că nu mai ştiu unde să mă ascund.

― Vezi să te fereşti de Rozłogi. Acolo se află Bohun, care vrea să se alăture răzvrătiţilor.

― Pentru Dumnezeu! Îndurare! La Czehryn se zvonea că şi dincoace de Nipru ţărănimea stă gata să se ridice.

― Se poate, se prea poate! Acum pleacă pe drumul tău, unde-ţi place, mi-e de ajuns că trebuie să mă gândesc la propria mea piele.

― Aşa şi fac! zise Pleśniewski, biciuindu-şi calul.

― Fereşte-te de Rozłogi! strigă după el jupân Zagłoba. Iar dacă îl întâlneşti pe Bohun să nu-i spui că m-ai văzut, auzi?

― Aud, răspunse Pleśniewski. Rămâi cu Dumnezeu!

Şi gonea ca şi când l-ar fi fugărit cineva.

― Na! se înciudă Zagłoba, colac peste pupăză! Am scăpat cu faţa curată din multe necazuri, dar într-o încurcătură ca asta încă nu m-am aflat. În faţă Chmielnicki, în spate Bohun; dacă-i aşa, n-aş da nici o para chioară pe toată pielea mea. Am făcut o prostie că n-am fugit cu Domnia Ta la Łubnie, acum e prea târziu să mai vorbim despre asta. Tfu! Tfu! Toată mintea mea nu mai preţuieşte nici atâta cât să-mi ung cizmele cu ea. Ce să fac? Încotro s-o apuc? Se vede că în toată Republica nu se mai găseşte nici un colţişor în care să se poată ascunde un om căruia nu i-a sunat încă ceasul. Mulţămesc pentru asemenea daruri: n-au decât să le ia alţii!

― Jupâne, rosti Helena. Ştiu că doi dintre fraţii mei, Jur şi Feodor, sunt la Zołotonosza, poate că aflăm la ei vreun ajutor?

― La Zołotonosza? Ia stai, jupâniţă. La Czehryn l-am cunoscut pe pan Unierzycki care are lângă Zołotonosza o sfoară de moşie, Kropiwna şi Czernóboj. Dar asta e cam departe de aici, mai departe decât până la Czerkasy. Ce să facem?… Dacă în altă parte nu mai putem să fugim s-o luăm spre Zołotonosza. Trebuie să părăsim drumul; e mai sigur să ne furişăm prin stepă şi prin pădure. De-am putea să ne ascundem undeva, măcar vreo săptămână, fie şi în pădure; poate că între timp hatmanii o sfârşesc cu Chmielnicki, şi în Ucraina va fi mai multă linişte.

― Dumnezeu nu ne-a scăpat din ghearele lui Bohun, ca să pierim acum. Ai încredere, jupâne.

― Aşteaptă, jupâniţă. Simt că îmi vine inima la loc. În viaţa mea am avut parte de întâmplări felurite. Când o să avem timp, am să-ţi povestesc ce-am pătimit la Galata şi ai să înţelegi că şi atunci eram la mare strâmtoare; cu toate astea am scăpat întreg şi nevătămat, datorită minţii mele, deşi, cum vezi, mi-a încărunţit barba. Trebuie însă să ne depărtăm de drum. Coteşte, jupâniţă… aşa. Domnia Ta călăreşti ca un cazac îndemânatic. Ierburile sunt înalte şi n-o să ne vadă nimeni.

Într-adevăr, ierburile, pe măsură ce se adânceau în stepă, erau tot mai înalte, aşa că până la urmă pieriră cu totul în ele. Caii însă înaintau cu greu prin această încâlceală de lujere mai groase şi mai subţiri, uneori ascuţite şi tăioase. În curând osteniră de-a binelea.

― Dacă vrem să ne mai slujească şi altă dată, zise Zagłoba, trebuie să descălecăm şi să scoatem şeile cailor. Să pască şi să se mai tăvălească oleacă, altfel ne lasă în drum. Cred că nu peste multă vreme ajungem la Kahamlik. Aş fi bucuros să fiu acum acolo; dacă te ascunzi în stufărişuri, nici dracul nu te mai găseşte. Numai să nu ne rătăcim!

Coborî de pe cal şi îi ajută şi Helenei să descalece, apoi se apucă să scoată şeile şi rezervele de hrană, pe care avusese grijă să le ia de la Rozłogi.

― Trebuie să ne mai întărim, pentru că avem de bătut cale lungă, jupâniţă. Făgăduieşte-i ceva Sfântului Rafael ca să ne ajute s-o străbatem cu bine. La Zołotonosza este o cetăţuie veche, poate că găsim acolo şi pe oştenii de strajă. Pleśniewski zicea că ţăranii se răscoală şi dincoace de Nipru. Hm, se prea poate, oamenii sunt gata să se răzvrătească pretutindeni, dar aici odihneşte braţul prinţului voievod, şi e al dracului de greu! Bohun are grumazul puternic, dar dacă braţul lui Jeremi se va abate asupra lui se va îndoi până la pământ, dar-ar Dumnezeu, amin! Jupâniţă, ia şi mănâncă.

Jupân Zagłoba scoase un cuţit din tureatcă şi i-l dădu Helenei, apoi îi aşeză dinainte pe o pătură carne de vacă friptă şi pâine.

― Mănâncă, jupâniţă, o îndemnă. „Când ţi-e burta goală, ţi se-nvârte capul”… iar dacă vrei: „Capul pozne să nu-ţi facă, mănâncă fripturi de vacă”. Noi am făcut una, pentru că s-a văzut că era mai bine să fugim la Łubnie, dar s-a întâmplat şi basta! Mai mult ca sigur că prinţul o să plece cu oastea spre Nipru, ca să ajute pe hatmani. Am trăit să ajungem vremuri de grea cumpănă, războiul civil e cel mai rău dintre toate. N-o să se mai găsească nici un colţişor pentru oamenii care vor să-şi ducă viaţa în linişte. Mai bine mă făceam preot, aveam chemare pentru asta, fiindcă sunt un om potolit şi cumpătat, dar soarta a rânduit altfel. Doamne, Dumnezeule! Aş fi fost acum canonic la Cracovia şi aş fi cântat ceasuri întregi în strană, că am un glas foarte frumos. Ce să-i faci! De mic mi-au plăcut fustele! Ho! ho! Nici n-ai idee, jupâniţă, ce flăcău frumos eram. Cum mă uitam la vreuna, parc-ar fi lovit-o trăsnetul. He, he, dacă aş avea cu vreo douăzeci de ani mai puţin, pan Skrzetuski ar păţi-o. Jupâniţă, eşti un căzăcel grozav de frumuşel. Nu mă mir de cei tineri că se dau în vânt şi se încaieră pentru Domnia Ta. Că şi pan Skrzetuski e un bătăuş, nu glumă. Am fost martor când l-a stârnit Czapliński şi, e adevărat, era cam cu chef, dar unde mi ţi l-a înşfăcat de păr şi – să-mi fie cu iertăciune, jupâniţă – de turul nădragilor şi mi ţi l-a trântit în uşă – îţi spun, jupâniţă, toate oasele i-au sărit din balamale. Bătrânul Zaćwilichowski îmi povestea despre logodnicul Domniei Tale că este un oştean viteaz, preaiubit de prinţul voievod, şi am cunoscut şi eu dintr-odată că e un războinic neobişnuit, cu mai multă experienţă decât îl arată vârsta. Se face cald. Mi-e dragă tovărăşia Domniei Tale, dar aş da nu ştiu cât ca să fiu acum la Zołotonosza. Văd că ziua trebuie să stăm ascunşi în ierburi şi să călătorim numai noaptea. Numai că nu ştiu dacă Domnia Ta poţi să înduri asemenea trudă!

― Sunt sănătoasă, am să fac faţă la toate. Putem să plecăm numaidecât.

― Ce curaj, parcă n-ai fi femeie. Caii s-au tăvălit destul, pun şaua pe ei îndată, să fie pregătiţi pentru orice împrejurare. Nu mă simt în siguranţă până nu ajungem la păpurişul Kahamlikului. Dacă nu ne-am fi abătut din drum, am fi întâlnit râul mai aproape de Czehryn, dar din locul în care ne aflăm, de la drum până la Kahamlik să tot fie vreo milă de mers. Cel puţin aşa mi se pare. O să trecem în curând de partea cealaltă. Îţi spun, jupâniţă, mi-e un somn grozav. Ieri-noapte am petrecut până-n zori la Czehryn, ziua m-a purtat dracul la Rozłogi cu Bohun, iar azi-noapte am plecat de acolo. Mi-e aşa de somn, că mi-am pierdut pofta de vorbă şi, cu toate că n-am obiceiul să tac, pentru că filosofii spun că pisoiul trebuie să fie bun vânător, iar bărbatul bun vorbitor, văd că mi s-a cam îngreuiat limba. Mă rog de iertare, jupâniţă, dacă am să aţipesc un pic.

― Nu face nimic, răspunse Helena.

Jupân Zagłoba n-avea dreptate să-şi învinuiască limba de lenevie, pentru că din zori trăncănise fără încetare, dar îi era somn, într-adevăr. După ce încălecară, începu îndată să moţăie şi să se legene în şa, adormind în cele din urmă de-a binelea. Îl adormiseră truda şi fâsâitul ierburilor desfăcute de piepturile cailor. Helena se lăsă în seama gândurilor care i se învălmăşeau în cap ca un cârd de păsări. Până acum întâmplările se desfăşuraseră atât de repede, încât fata nu prea pricepea bine ce se petrece cu ea. Năvala cazacilor, priveliştea năprasnică a morţilor, groaza, ajutorul neaşteptat şi fuga, toate acestea se prăvăliseră ca o furtună într-o singură noapte. Şi, în afară de asta, erau atâtea lucruri neînţelese! Cine era cel care o scăpase? Îi spusese numele, dar acesta nu limpezea deloc pricinile faptei sale. De unde a răsărit la Rozłogi? Spunea că a venit cu Bohun, aşadar îi ţinea tovărăşie, îl cunoştea şi-i era prieten. Dar, dacă era aşa, de ce o scăpase pe ea, punându-şi viaţa în primejdie şi atrăgând asupră-i răzbunarea cumplită a cazacului? Ca să înţeleagă asta, ar fi trebuit să-l cunoască mai bine pe jupân Zagłoba, firea lui neastâmpărată şi inima lui cea bună. Helena îl cunoştea abia de şase ceasuri. Şi iată că acest om necunoscut, cu faţa obraznică de scandalagiu şi de beţivan, este izbăvitorul ei. Dacă l-ar fi întâlnit cu trei zile înainte, i-ar fi stârnit numai silă şi neîncredere, iar acum se uită la el ca la un înger păzitor, şi fuge cu el – încotro? La Zołotonosza sau în altă parte, nici ea nu ştie unde. Cum se schimbă soarta omului! Ieri se culcase liniştită sub acoperişul familiei, astăzi merge prin stepă călare, în veşminte bărbăteşti, fără casă şi fără adăpost. Înapoi se afla atamanul înfricoşător, râvnind la cinstea şi la iubirea ei; înainte, pârjolul răscoalei ţărăneşti şi războiul civil cu toate capcanele, spaimele şi cruzimile lui. Şi toată nădejdea îi era numai în acest om? Nu! Încă în cineva mai puternic decât cei puternici, decât războaiele, uciderile şi pojarul. Aici fata îşi înălţă ochii spre cer:

„Dumnezeule mare şi milostiv, scapă-mă, scapă, Doamne! O orfană nefericită şi rătăcită! Facă-se voia ta, coboară-ţi asupră-mi îndurarea!”

Cerul se milostivise de ea, căci printr-o minune dumnezeiască neînţeleasă iat-o smulsă din mâinile cele mai înfricoşătoare, salvată. Primejdia nu trecuse încă, dar poate că nici izbăvirea nu era departe. Cine ştie pe unde se află alesul inimii ei? Trebuia să se întoarcă de la Sici, poate că este pe undeva prin stepă. O va căuta şi o va găsi, iar atunci bucuria şi nunta vor lua locul lacrimilor şi al tristeţii, teama şi ameninţările se vor sfârşi pentru totdeauna, va veni liniştea şi mângâierea. Inima simplă şi curajoasă a jupâniţei se umplu de încredere, şi stepa murmura plăcut împrejur, iar boarea de vânt care legăna ierburile îi aducea gânduri însorite. Nu e chiar atât de singură pe lume, când are alături un ocrotitor necunoscut, ciudat, iar altul, cunoscut şi iubit, se îngrijeşte de ea şi n-o părăseşte, îndrăgind-o o dată pentru totdeauna. Şi acesta era un om de fier, mai tare şi mai puternic decât cei care o pândeau acum.

Stepa foşnea plăcut, florile slobozeau miresme tari şi ameţitoare, măciuliile roşii ale scaieţilor, steblele purpurii de răstoacă, perlele albe de mărgăritărel şi petalele de albişoare se plecau spre ea ca şi când ar fi ghicit în acest căzăcel travestit, cu cosiţe lungi, cu faţa albă ca laptele şi buzele sângerii, o surată de-a lor. Se aplecau spre ea ca şi când ar fi vrut să-i spună: „Nu plânge, fecioară preafrumoasă, că şi noi suntem lăsate în grija Domnului!” Din stepă veneau asupră-i adieri alinătoare. Priveliştea morţii şi a goanei se ştergea în amintire, o cuprindea o slăbiciune dulce; somnul începu să-i lipească pleoapele, caii mergeau încet, legănând-o. Adormi.

CAPITOLUL XX

O
TREZI
L
Ă
TRATUL
CÂINILOR
. Deschizând ochii, zări departe, înainte, un stejar mare, umbros, o gospodărie ţărănească şi cumpăna unei fântâni. Îl deşteptă numaidecât şi pe tovarăşul ei de drum.

― Domnia Ta! Trezeşte-te, Domnia Ta! Zagłoba deschise ochii.

― Ce e? Unde am ajuns?

― Nu ştiu.

― Stai, jupâniţă. Păi ăsta e un bordei căzăcesc.

― Aşa mi se pare şi mie.

― Pesemne, pe aici locuiesc niscaiva păzitori de vite. Hm, nu prea plăcută tovărăşie! De ce latră câinii ăştia aşa, mânca-i-ar lupii! Se văd cai şi oameni lângă împrejmuire. N-avem ce face; trebuie să mergem la ei, ca să nu ne ia urma după ce trecem. Ai aţipit şi Domnia Ta olecuţă.