Prin foc si sabie (43 page)

― Ce tot mormăi acolo, moşule? întrebă ţăranul.

― Nimic, mă rog pentru sănătatea voastră. Amin, amin!…

― Uite şi bordeiul meu…

― Slavă Domnului!

― În vecii vecilor!

― Te poftesc la ce s-o găsi.

― Să-ţi plătească Dumnezeu.

Puţin mai târziu, cerşetorul înfuleca zdravăn carne de berbec stropind-o din belşug cu mied, iar a doua zi porni dis-de-dimineaţă împreună cu flăcăiaşul într-o teleagă spre Zołotonosza, însoţit de câteva zeci de ţărani călări, înarmaţi cu suliţe şi coase.

Trecură prin Kawrajec, Czernobaj şi Kropiwna. Pe drum văzură că totul fierbea. Ţăranii se înarmau pretutindeni, fierarii osteneau de dimineaţa până noaptea prin râpe, şi numai puterea năprasnică şi numele înfricoşător al prinţului Jeremi mai întârziau izbucnirea sângeroasă.

În acest timp dincolo de Nipru furtuna se dezlănţuise cu înverşunare. Vestea înfrângerii de la Korsuń se răspândise cu iuţeala fulgerului în toată Rutenia, aţâţând vâlvătaia răzvrătirii.

CAPITOLUL XXI

S
EIMENII
ÎL
G
Ă
SIR
Ă
PE
B
OHUN
în dimineaţa următoare, după fuga lui Zagłoba, pe jumătate înăbuşit în veşmântul în care-l înfăşurase jupân Zagłoba, dar pentru că rănile nu erau prea grele, îşi veni curând în fire. Aducându-şi aminte de tot ce se întâmplase, îl cuprinse turbarea; mugea ca un animal sălbatic, mânjindu-şi mâinile cu sângele de la cap şi izbea cu cuţitul în oameni, aşa că seimenii nu mai îndrăzneau să se apropie de el. În sfârşit, neputând să se ţină în şa, porunci să se lege între doi cai un leagăn ovreiesc, se urcă în el şi goni ca un nebun spre Łubnie, socotind că fugarii s-au îndreptat într-acolo. În pilotă, zăcând în puf şi în sângele propriu, alerga prin stepă ca un strigoi, care fuge spre mormânt dinaintea razelor dimineţii; în urma lui zburau seimenii credincioşi, gândind că merg la moarte sigură. Goniră aşa până la Wasilówka, în care străjuia o garnizoană a prinţului, alcătuită din pedestraşi maghiari. Sălbaticul ataman, de parcă i se urâse cu viaţa, năvăli asupra ei fără să stea o clipă pe gânduri, aruncându-se primul în încăierare, şi, după o luptă de câteva ceasuri, o hăcui cu totul, lăsând în viaţă doar câţiva oşteni, pe care-i cruţă ca să stoarcă prin chinuri mărturisiri de la ei. Aflând că prin părţile acelea nu fugise nici un şleahtic şi nici o fată, nu mai ştia încotro s-o apuce şi îşi rupea bandajele de durere. Nu era cu putinţă să meargă mai departe, pentru că spre Łubnie se găseau pretutindeni polcurile prinţului, care aflaseră despre năpastă de la locuitorii care fugiseră în timpul bătăliei de la Wasilówka. Seimenii credincioşi îşi luară atamanul istovit de furie şi-l duseră înapoi la Rozłogi. La întoarcere însă nu mai găsiră nici urmă de conac, fiindcă ţăranii din partea locului îl jefuiseră şi-i dăduseră foc, socotind că în cazul când cnejii sau prinţul Jeremi ar vrea să se răzbune, aveau să arunce toată vina asupra cazacilor şi a lui Bohun; atunci pierise în flăcări şi cneazul Wasyl. Arseseră toate acareturile şi tăiaseră livada de vişini, omorând toţi slujitorii, pentru că ţăranii se răzbunau fără milă pentru asupririle pe care le înduraseră din partea cnejilor Kurcewicz. Dincolo de Rozłogi, Bohun puse mâna pe Pleśniewski care venea de la Czehryn cu vestea înfrângerii de la Apele Galbene. Întrebat unde şi cu ce treburi umblă, pentru că se încurca şi nu răspundea limpede, dădu de bănuit; pus pe foc, cântă tot ce ştia şi despre înfrângere şi despre jupân Zagłoba, cu care se întâlnise cu o zi înainte. Atamanul bucuros, răsuflă uşurat. Îl spânzură pe Pleśniewski şi porni mai departe, aproape sigur că Zagłoba n-o să-i scape. Herghelegiii îi dădură veşti noi, dar dincolo de vad orice urmă pieri. Bohun nu nimeri peste cerşetorul despuiat de jupân Zagłoba, deoarece acesta se lăsase mai la vale pe malul Kahamlikului şi era aşa de înspăimântat, că se ascundea ca o vulpe printre trestii.

Între timp mai trecură o zi şi o noapte, şi pentru că urmărirea spre Wasilówka durase şi ea două zile, Zagłoba avea mult timp în urma lui. Ce putea să mai facă?

În această împrejurare grea, Bohun primi ajutorul şi sfatul esaulului, un bătrân lup de stepă, învăţat din tinereţe cu adulmecarea tătarilor prin Câmpiile Sălbatice.

― Tătucule, spuse esaulul, au fugit ei spre Czehryn şi bine au făcut, fiindcă au câştigat timp, dar când au aflat de la Pleśniewski despre biruinţa lui Chmiel de la Apele Galbene, au schimbat drumul. Tătucule, chiar tu ai văzut că s-au abătut din drum şi au luat-o într-o parte.

― Prin stepă?

― Tătucule, în stepă i-aş fi găsit eu, dar au pornit-o către Nipru, ca să ajungă la hatmani, aşa că s-au îndreptat spre Czerkasy ori spre Zołotonosza şi Prochorówka… iar dacă au luat-o către Perejasław, deşi nu-mi vine a crede, şi aşa tot o să-i găsim. Tătucule, ar fi bine ca unul din noi să plece spre Czerkasy, iar celălalt spre Zołotonosza, pe drumul ciumacilor – şi repede, că dacă trec Niprul, ajung la hatmani sau îi prind tătarii lui Chmielnicki.

― Tu du-te la Zołotonosza, iar eu o apuc spre Czerkasy.

― Bine, tătucule.

― Ai grijă, că Zagłoba e vulpe vicleană.

― Oho, şi eu sunt viclean, tătucule.

Plănuind astfel urmărirea, porniră îndată unul spre Czerkasy, iar celălalt mai departe, spre Zołotonosza. În seara aceleiaşi zile, bătrânul esaul Anton ajunse la Demianówka.

Satul era pustiu; rămăseseră acasă numai femeile, deoarece toţi bărbaţii plecaseră dincolo de Nipru la Chmielnicki. Când văzură oşteni necunoscuţi, femeile se ascunseră prin poduri şi şuri. Anton trebui să cotrobăiască multă vreme, până când găsi o bătrână care nu se mai temea de nimic, nici chiar de tătari.

― Unde sunt bărbaţii,
matu
ş
ca?
întrebă Anton.

― Păi ştiu eu! răspunse ea, arătându-şi dinţii îngălbeniţi.

― Noi suntem cazaci,
matu
ş
ca,
nu te teme, noi nu suntem de-ai leşilor.

― Leşilor?… lua-i-ar spurcatul!

― Nouă ne doreşti binele, nu-i aşa?

― Vouă?

Bătrâna stătu o clipă pe gânduri.

― Dar-ar boala-n voi!

Anton nu ştia ce să mai facă; deodată se deschise uşa unei colibe şi o femeie mai tânără şi frumoasă ieşi în bătătură.

― Ei, cazaci, am auzit că nu sunteţi de-ai lehilor.

― Aşa-i.

― Sunteţi de-ai lui Chmiel?

― Adevărat.

― Nu de-ai lehilor?

― Nu.

― Şi de ce întrebaţi de bărbaţi?

― Aşa, întrebam şi noi dacă au plecat.

― Au plecat, au plecat!

― Slavă Domnului! Da’, ia spune, ochioaso, n-a trecut pe aici un şleahtic, un poleac blestemat, cu fata lui?

― Şleahtic? Poleac? Eu n-am văzut.

― N-a fost nimeni pe aici?

― Ba a fost, un cerşetor. El i-a învăţat pe bărbaţi să plece la Chmielnicki, la Zołotonosza, că zicea că aici vine cneazul Jarema.

― Unde?

― Păi aici. Apoi o să se ducă la Zołotonosza, aşa zicea cerşetorul.

― Şi cerşetorul aţâţa ţăranii la răscoală?

― Cerşetorul, cine altul?

― Era singur?

― Nu. Cu un băiat mut.

― Şi cum arăta?

― Cine?

― Cerşetorul.

― Oi, era bătrân, bătrân de tot, cânta la liră şi se plângea împotriva lehilor. Da’ eu nu l-am văzut.

― Şi el asmuţea oamenii la răscoală? mai întrebă încă o dată Anton.

― Păi el.

― Hm! rămâi cu Dumnezeu, frumoaso.

― Duceţi-vă cu Dumnezeu.

Anton se adânci în gânduri. Dacă cerşetorul era Zagłoba, în alte haine, la dracu’, de ce-i îndemnase pe ţărani să plece la Chmielnicki? De unde putea să ia alte haine? Şi unde lăsase caii, că doar fugise călare? Înainte de toate, de ce asmuţea pe ţărani să se răzvrătească, prevenindu-i de venirea prinţului? Un şleahtic nu le-ar fi dat de ştire, ba ar fi alergat să se ascundă sub ocrotirea prinţului. Iar dacă prinţul se duce la Zołotonosza, ceea ce e foarte cu putinţă, nu mai încape îndoială că se va răzbuna pentru Wasilówka. Anton se înfioră, pentru că o scândură nouă de la o poartă i se păru deodată că seamănă ca două picături de apă cu o ţeapă.

Nu! Cerşetorul era numai un cerşetor şi nimic mai mult. N-avea de ce să mai gonească până la Zołotonosza, poate numai să fugă în partea aceea.

Dar dacă fugea, ce avea să facă mai apoi? Să aştepte – prinţul poate să sosească de pe o zi pe alta; să meargă la Prochorówka şi să treacă Niprul – însemna să dea peste hatmani.

Bătrânul lup de stepă se simţea cam strâmtorat pe întinderea stepei. Mai înţelegea, lup fiind, că nimerise peste o vulpe şireată în jupân Zagłoba.

Deodată se lovi cu palma peste frunte.

― De ce-i ducea cerşetorul pe ţărani la Zołotonosza, dincolo de care se afla Prochorówka şi Niprul, iar peste Nipru erau hatmanii şi toată armia Coroanei?

Anton se hotărî să meargă până la Prochorówka, fie ce-o fi. Când o să ajungă la mal, o să audă dacă oştile hatmanilor se găsesc de partea cealaltă şi, în loc să treacă râul, o să se lase în josul apei, ca să se întâlnească cu Bohun în dreptul târgului Czerkasy. Pe de altă parte, pe drum o să afle veşti despre Chmielnicki. Anton cunoştea din spusele lui Pleśniewski că Chmielnicki ocupase Czehrynul şi că-l trimisese pe Krzywonos asupra hatmanilor, urmând ca el însuşi şi Tuhai-bei să pornească îndată după el. Ca un oştean încercat ce era şi ca unul care cunoştea bine aşezarea locurilor, Anton era sigur că bătălia trebuia să fi avut loc. În acest caz trebuia să ştie ce are de făcut. Dacă Chmielnicki era bătut, oştile hatmanului s-ar fi răspândit în tot ţinutul în urmărirea cazacilor, şi în asemenea împrejurări n-avea cum să-l mai caute, pe Zagłoba. Dar dacă Chmielnicki biruise?… E adevărat, lui Anton nu prea-i venea să creadă. Era mult mai uşor să-l înfrângă pe feciorul hatmanului decât pe hatman; o ceată de cercetaşi e zdrobită mai lesne decât o oaste întreagă.

„Eh, se gândea bătrânul esaul, atamanul nostru făcea mai bine să se îngrijească de pielea lui, decât să umble după fete. Putea să treacă Niprul la Czehryn, iar de acolo s-o şteargă la Sici, cât mai era timp. Aici, o să-i fie cam greu să stea între prinţul Jarema şi hatmani.”

Cufundat în gânduri, înainta repede cu seimenii spre Suła, pe care trebuia s-o treacă dincolo de Demianówka, vrând să ajungă la Prochorówka. Sosiră la Mohylna, aşezată pe malul râului. Aici norocul îl sluji pe Anton, pentru că, dacă Mohylna era pustie, ca şi Demianówka, găsi pregătite podurile plutitoare şi brudnicii care treceau peste apă ţăranii ce fugeau către Nipru. Cei de dincolo de Nipru nu îndrăzneau să se răzvrătească sub mâna grea a prinţului, în schimb din toate satele, aşezările şi sloboziile oamenii fugeau să se alăture lui Chmielnicki şi să intre în steagurile lui. Vestea despre biruinţa zaporojenilor de la Apele Galbene zbura ca o pasăre peste toată întinderea de dincolo de Nipru. Locuitorii sălbatici nu puteau să stea liniştiţi, cu toate că aproape nu cunoşteau ce e asuprirea. Prinţul, cumplit cu răzvrătiţii, era un adevărat părinte pentru localnicii paşnici, iar comisarii lui se temeau să nedreptăţească oamenii, pe care-i aveau în grijă. Populaţiei însă, tâlhari prefăcuţi nu prea demult în plugari, i se ura cu legea, cu asprimea puterii şi cu ordinea, şi fugea, ori de câte ori avea prilejul, acolo unde nădăjduia să afle libertatea, neîngrădită, sălbatică. Din multe cătune fugeau la Chmielnicki până şi femeile. La Czabanówka şi la Wysoki plecase toată lumea, dând foc la colibe, ca să nu mai aibă unde se întoarce. Prin unele sate, puţinii oameni câţi mai rămăseseră se înarmau cu toţii în mare grabă.

Anton începu să-i întrebe îndată pe brudnici dacă nu aveau vreo ştire de dincolo de Nipru. Ştiri erau, dar se băteau cap în cap, învălmăşite, îndoielnice. Se vorbea că Chmiel se bate cu hatmanii, dar unii ziceau că e bătut, alţii că biruise. Un ţăran care fugea spre Demianówka spunea că hatmanii au fost luaţi în robie. Brudnicii bănuiau că e vreun şleahtic prefăcut, dar nu îndrăzneau să-l oprească, pentru că auziseră de asemenea că oastea prinţului nu e departe. Frica mărea pretutindeni numărul oştenilor prinţului, alcătuind pâlcuri care se aflau peste tot; nu era sat în tot ţinutul de dincolo de Nipru în care să nu se spună că prinţul e pe aproape. Anton băgă de seamă că în toate părţile ceata lui era luată drept o patrulă a cneazului Jarema.

Îi linişti pe brudnici şi începu să-i întrebe despre ţăranii din Demianówka.

― Păi cum. Au fost pe aici, noi i-am trecut de partea cealaltă, dădu răspuns unul dintre podari.

― Era cu ei un cerşetor?

― Era.

― Şi cu cerşetorul, un mut, un flăcăiandru?

― Cum mă vezi şi cum te văd.

― Cum arăta cerşetorul?

― Nu prea bătrân, gras, cu ochii ca de peşte, unul acoperit de albeaţă.

― El e! mormăi Anton şi întrebă mai departe: Da’ băiatul?

― Oi! tătucule ataman! Parcă era un heruvim. Aşa ceva n-am mai văzut.

Între timp ajunseră la ţărm. Anton ştia acum ce are de făcut.

― Ei, o să-i aducem porumbiţa atamanului, mormăi de unul singur.

Apoi se întoarse către seimeni.

― Pe cai.

Porniră în goană ca un cârd de dropii speriate, cu toate că drumul era greu, presărat de râpe. Coborâră într-o văgăună adâncă, pe fundul căreia, pe lângă izvor, era un drum făcut parcă de natură. Râpa se întindea până la Kawrajec, aşa că alergă câteva zeci de stânjeni fără oprire; Anton călărea în frunte, pe cel mai bun cal. Se vedea ieşirea largă din vâlcea, când deodată Anton îşi struni calul, copitele dinapoi scrâşniră pe pietrele drumului.

― Ce-i asta?

Ieşirea se înnegri dintr-odată de oameni şi cai. Călăreţii intrau în râpă şi se aşezau în rânduri de câte şase. Erau ca la trei sute de cai. Anton se uită la ei şi, cu toate că era un oştean trecut prin multe, învăţat cu tot felul de primejdii, inima începu să-i bată cu putere, iar pe faţă i se aşternu o paloare de moarte.

Recunoscuse dragonii prinţului Jeremi.

Era prea târziu să fugă, abia două sute de paşi despărţeau ceata lui Anton de dragoni, şi caii osteniţi ai seimenilor n-ar fi ajuns prea departe de urmăritori. Când îi văzură, dragonii porniră şi ei în trap întins. După o clipă seimenii erau înconjuraţi din toate părţile.

― Cine sunteţi voi? întrebă ameninţător porucinicul.

― Oamenii lui Bohun! răspunse Anton, înţelegând că trebuie să spună adevărul, fiindcă altfel tot l-ar fi trădat culorile. Recunoscându-l pe porucinic, pe care-l văzuse la Perejasław, exclamă numaidecât cu o bucurie prefăcută: