Prin foc si sabie (40 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
6.31Mb size Format: txt, pdf, ePub

― Aşa-i.

― Unu, doi, trei, patru cai înşeuaţi – patru oameni lângă împrejmuire. Ei, nu sunt prea mulţi! Aşa e, sunt păzitori de vite. Vorbesc între ei cu aprindere. Hei, oameni buni, veniţi careva încoace!

Cei patru cazaci se apropiară îndată. Erau într-adevăr herghelegiii care păzeau vara tabunurile de cai prin stepă. Jupân Zagłoba băgă de samă dintr-o ochire că numai unul dintre ei avea o sabie şi o flintă, pe când ceilalţi trei erau înarmaţi cu bâte, de capătul cărora legaseră fălci de cal. Mai ştia însă că asemenea păzitori de herghelii sunt oameni sălbatici şi adesea primejdioşi pentru călători.

Toţi patru se apropiară, privind pe sub sprâncene la nou-veniţi. Pe feţele arse de soare nu se vedea nici cea mai mică urmă de bunăvoinţă.

― Ce vreţi? întrebară fără să-şi scoată căciulile.

― Slavă lui Dumnezeu, rosti jupân Zagłoba.

― În vecii vecilor. Ce vreţi?

― Mai e mult până la Syrowata?

― Nu cunoaştem nici o Syrowata.

― Dar aşezarea asta cum se cheamă?

― Husla.

― Adăpaţi-ne caii.

― Nu e apă, a secat. Dar voi de unde veniţi?

― De la Kriwa Ruda.

― Şi încotro?

― La Czehryn.

Herghelegiii se uitară unul la altul.

Unul dintre ei, negru ca un scarabeu şi cu ochii piezişi, începu să se uite cu luare-aminte la Zagłoba, şi în cele din urmă zise:

― Şi de ce v-aţi abătut de la drum?

― Din cauza căldurii.

Negriciosul puse mâna pe frâul lui Zagłoba.

― Hai, dă-te jos de pe cal. N-ai ce căuta la Czehryn.

― Şi de ce? întrebă liniştit Zagłoba.

― ÎI vezi pe cazacul ăsta? spuse negriciosul, arătând spre unul din herghelegii.

― Îl văd.

― El abia a venit de la Czehryn. Acolo îi spârcuiesc pe leşi.

― Ştii tu, bădărane, cine vine la Czehryn după noi?

― Ei, cine?

― Prinţul Jarema!

Herghelegiii obraznici se umiliră cât ai bate din palme. Toţi se descoperiră ca la poruncă.

― Păi ştiţi voi, neciopliţilor, vorbi jupân Zagłoba mai departe, ce fac lehii cu cei care-i taie pe şleahtici? Îi spânzură! Ştiţi voi câtă oaste are cneazul Jarema? Ştiţi că nu e mai departe de o jumătate de milă de aici? Ei, cum e, suflete de câini? V-a pierit graiul? Cum ne-aţi întâmpinat voi aici? V-a secat fântâna, ai? N-aveţi apă pentru cai? A, ţângăilor fătaţi de iepe, staţi că vă arăt eu vouă!

― Nu te supăra, stăpâne! Fântâna a secat. Noi ne ducem până la Kahamlik să adăpăm caii şi să luăm apă pentru noi.

― A, haimanale ce sunteţi!

― Iartă-ne, stăpâne! Fântâna a secat. Dacă porunceşti, ne ducem într-un suflet după apă.

― Mă descurc eu şi fără voi, mă duc cu slujitorul meu. Unde-i Kahamlikul? întrebă ameninţător.

― Uite-l la doi paşi de aici! răspunse negriciosul, arătând fâşia stufărişurilor de pe mal.

― Şi ca să ies la drum, trebuie să mă întorc pe aici, sau ajung pe malul apei?

― Pe lângă râu, stăpâne. La o milă de aici râul coteşte spre drum.

― Hei, slujitor, porneşte înainte! zise jupân Zagłoba, întorcându-se către Helena.

Aşa-zisul slujitor întoarse calul în loc şi plecă.

― Ascultaţi! se adresă Zagłoba ţăranilor. Dacă vine vreo ceată de călăreţi, să spuneţi că merg spre drum, pe malul Kahamlikului.

― Bine, stăpâne.

Un sfert de ceas mai târziu, Zagłoba călărea iarăşi alături de Helena.

― L-am scornit la timp pe prinţul voievod, spuse, mijindu-şi ochiul acoperit cu albeaţă. O să stea toată ziua să aştepte călăreţii. I-a apucat tremuriciul când au auzit numele prinţului.

― Văd că Domnia Ta ai o minte atât de isteaţă, că izbuteşti să ieşi din orice încurcătură, rosti Helena. Mulţămesc lui Dumnezeu că mi-a trimis un astfel de ocrotitor.

Şleahticului îi merseră la inimă aceste cuvinte, zâmbi, îşi mângâie barba cu mâna şi spuse:

― Hei, păi degeaba îşi poartă Zagłoba capul pe umeri? Sunt şiret ca Ulise şi trebuie să-ţi destăinuiesc, jupâniţă, că dacă n-ar fi fost şiretenia asta, demult mă ciuguleau corbii. Dar ce să-i faci? Trebuie să scăpăm. Ei au crezut în apropierea prinţului, pentru că e un lucru prea adevărat că astăzi, mâine se va arăta prin părţile acestea ca un arhanghel cu paloşul de foc. Dacă l-ar sfărâma şi pe Bohun pe undeva pe drum, aş pleca desculţ până la icoana de la Częstochowa. Apoi chiar dacă herghelegiii aceia n-ar fi crezut, era de ajuns amintirea puterii prinţului, ca să le oprească orice gând de năvală asupra noastră. Jupâniţă, îţi spun eu că obrăznicia lor nu e un
signum
bun pentru noi, căci asta înseamnă că ţăranii de pe aici au auzit de victoriile lui Chmielnicki şi vor fi din ce în ce mai îndrăzneţi. De-acum trebuie să ne aţinem prin locurile pustii, să ne ferim de sate, fiindcă sunt cu primejdie. Adu-l, Doamne, cât mai repede pe prinţul voievod; am nimerit într-o asemenea capcană că, pe viaţa mea, e greu să născoceşti alta mai rea.

Teama puse iarăşi stăpânire pe Helena; dorind să scoată vreun cuvânt de încurajare din gura lui Zagłoba, spuse:

― Eu nu mă mai îndoiesc că Domnia Ta ai să ne scapi pe amândoi.

― Se înţelege, răspunse vulpea bătrână, capul e făcut să se gândească la piele. Iar pe Domnia Ta te-am îndrăgit atât de mult, de parcă ai fi copila mea şi am să mă fac luntre şi punte să nu ţi se întâmple nimic. Cel mai rău lucru e că, la drept vorbind, nu prea ştiu încotro să fugim, deoarece nici Zołotonosza nu e un
asilum
prea sigur.

― Ştiu foarte bine că fraţii mei sunt la Zołotonosza.

― Sunt ori nu sunt, pentru că puteau să plece de acolo, şi mai mult ca sigur că nu se întorc la Rozłogi pe drumul pe care mergem noi. Eu îmi pun nădejdea mai mult în garnizoana de acolo. De-ar fi măcar vreo jumătate de steag sau o jumătate de regiment la cetăţuie! Dar iată şi Kahamlikul! Acum avem cel puţin păpurişurile aproape. Trecem pe malul celălalt şi, în loc s-o luăm spre drum, mergem în susul râului, ca să încurcăm urmele. Adevărat că ne cam apropiem de Rozłogi, dar nu prea mult.

― Ne apropiem de Browarki, spuse Helena, prin care se ajunge la Zołotonosza.

― Cu atât mai bine. Descălecă, jupâniţă.

Adăposti caii, apoi jupân Zagłoba, lăsând-o pe Helena ascunsă bine în desiş, plecă în căutarea vadului pe care-l găsi cu uşurinţă, fiindcă era abia la câteva zeci de paşi de locul în care se opriseră. Pe aici mânau herghelegiii caii de cealaltă parte a râului, care nu era prea adâncă, dar avea malurile acoperite de trestii şi de smârcuri. Trecură apa, se îndreptară în grabă în susul râului şi merseră fără să se oprească până la lăsarea nopţii. Drumul era greu, fiindcă în Kahamlik se scurgeau o mulţime de pâraie care se lărgeau la vărsare, formând, unde şi unde, plavii şi gropane. Trebuia să caute mereu vaduri şi să se strecoare prin hăţişuri greu de străbătut pentru călăreţi. Caii osteniseră grozav şi abia îşi mai târau picioarele. Uneori se afundau prin noroaie şi jupân Zagłoba credea că nu mai izbutesc să se ridice. În cele din urmă ajunseră la un loc înalt şi uscat, acoperit cu stejăriş. Se înnoptase de-a binelea, peste tot domnea întunericul. Nu era cu putinţă să meargă mai departe, pentru că puteau să nimerească în vreo mlaştină înşelătoare şi să piară, aşa că jupân Zagłoba hotărî să aştepte dimineaţa.

Scoase şeile de pe cai, îi împiedică şi le dădu drumul să pască, apoi se apucă să strângă frunze, din care înjghebă un culcuş, aşternu păturile cailor şi, punând burca deasupra, o îndemnă pe Helena:

― Culcă-te, jupâniţă, şi dormi, că tot n-ai altceva mai bun de făcut. Roua o să-ţi spele ochişorii şi o să fie bine. Îmi pun şi eu capul pe şa, că nu-mi mai simt ciolanele de oboseală. Nu aprindem focul, pentru că lumina lui ne-ar putea aduce niscaiva păstori pe cap. Noaptea e scurtă, şi în zori pornim mai departe. Dormi liniştită. Am cotigit-o mereu ca iepurii; e drept, n-am mers prea mult, dar am şters urmele aşa de bine că nici dracul nu ne mai poate găsi. Noapte bună, jupâniţă!

― Noapte bună, Domnia Ta!

Căzăcelul zvelt îngenunche şi se rugă îndelung, înălţându-şi ochii spre stele, iar jupân Zagłoba luă şaua pe umeri şi o duse puţin mai încolo, unde îşi ochise locul de dormit. Malul era bine ales pentru popas; înalt, uscat şi fără ţânţari. Frunzele dese ale stejarilor puteau să le fie un adăpost bun împotriva ploii.

Helena nu putu să adoarmă multă vreme. Întâmplările nopţii trecute îi apărură deodată în faţa ochilor; din întuneric se iviră feţele celor ucişi: a mătuşii şi ale fraţilor. I se părea că e încuiată împreună cu cadavrele lor în tinda în care avea să intre numaidecât Bohun. Îi vedea obrazul palid, sprâncenele negre, încruntate de durere, şi ochii pironiţi asupra ei. O cuprinse o spaimă cumplită. Dacă vede deodată doi ochi scânteietori în bezna care o înconjura…

Luna atingea în treacăt, prin spatele norilor albi, păduricea de stejari, cu un mănunchi de raze, împrumutând forme neobişnuite trunchiurilor şi ramurilor. Prin lunci se auzeau brotăceii, iar prepeliţele ţârluiau prin stepă; din când în când răsunau în depărtare ecouri ciudate de păsări sau de animale de noapte. În apropiere sforăiau caii care, păscând, se îndepărtau tot mai mult de oamenii adormiţi. Toate aceste zgomote o linişteau pe Helena, împrăştiind nălucirile şi aducând-o la realitate; îi spuneau că tinda pe care o vedea mereu înaintea ochilor, şi trupurile fără viaţă ale rudelor, şi palidul Bohun, cu răzbunarea în priviri, sunt doar nişte născociri ale simţurilor, plăsmuiri ale spaimei şi nimic altceva. Cu câteva zile în urmă, gândul unei asemenea nopţi petrecute sub cerul liber în pustie ar fi înfricoşat-o de moarte; astăzi, ca să se liniştească, era nevoită să-şi aducă aminte că într-adevăr se află lângă apa Kahamlikului, departe de iatacul ei de fecioară.

Brotăceii şi prepeliţele o îndemnau la somn, stelele licăreau, cărăbuşii zbârnăiau pe frunzele de stejar fluturate de adierea vântului – şi adormi. Dar nopţile din pustie îşi au tainele lor. Întunericul se rărise, când de departe îi ajunseră la ureche zgomote îngrozitoare, horcăituri, urlete, sforăituri, apoi un grohăit dureros şi pătrunzător care îi îngheţă sângele în vene. Zvâcni drept în picioare, acoperită de o sudoare rece, înspăimântată şi neştiind ce să facă. Deodată îl văzu pe Zagłoba care alerga cu pistoalele în mână, fără căciulă, spre locul de unde veneau acele zgomote. După o clipă îl auzi strigând: „U-ha! u-ha! Lupii!” Detună o împuşcătură, şi se aşternu tăcerea. Helenei i se păru că aşteaptă veacuri întregi: în sfârşit, îl auzi iar pe Zagłoba mai în jos, spre apă:

― Mânca-v-ar câinii! Dea Domnul să vă jupoaie şi să-şi facă ovreii gulere din pielea voastră!

În glasul lui Zagłoba răsuna deznădejdea.

― Domnia Ta, ce s-a întâmplat? întrebă fata.

― Lupii ne-au sfâşiat caii!

― Iisuse, Marie? Pe amândoi?

― Unul e sfârtecat, iar celălalt e schilodit atât de rău, încât nu mai e în stare să mai facă nici un stânjen. S-au depărtat în timpul nopţii nu mai mult de trei sute de paşi şi s-a sfârşit cu ei.

― Şi ce facem acum?

― Ce să facem? Ne cioplim nişte ciomege şi încălecăm pe ele. Păi ştiu eu ce să facem? Na! Curată grozăvie! Jupâniţă, îţi spun că diavolul s-a îndârjit asupra noastră, şi nu-i de mirare, căci trebuie să fie prietenul sau ruda lui Bohun. Ce să facem? Să mă prefac în cal, dacă ştiu, cel puţin Domnia Ta ai avea pe ce să călăreşti. Pungaş să fiu dacă am mai fost vreodată într-o daravelă ca asta!

― Să mergem pe jos…

― Asta e bine pentru cei douăzeci de ani ai Domniei Tale, dar mie nu mi se mai potriveşte; cu rotunjimea mea nu mai pot să călătoresc după moda ţărănească. Zisei rău, pentru că şi ţăranul poate să-şi facă rost de o mârţoagă, şi numai câinii merg pe jos. Mă apucă deznădejdea, pe viul Dumnezeu! Sigur că n-o să rămânem aici; o să plecăm; dar când mai ajungem noi la Zołotonosza? Nu ştiu, zău! Când e să fugi, nu-i plăcut nici pe cal, darmite pe jos; mai rău nici că se poate. Şeile trebuie să le lăsăm aici, iar mâncarea o cărăm în spinare.

― N-am să îngădui ca numai Domnia Ta să duci toată greutatea; car şi eu ce e nevoie.

Zagłoba se mai îmbună, văzând hotărârea fetei.

― Draga mea jupâniţă, răspunse, ar trebui să fiu turc sau păgân ca să îngădui una ca asta! Mânuţele astea albe şi umerii ăştia gingaşi nu sunt făcuţi să care greutăţi. Cu ajutorul Celui-de-Sus, am să mă descurc singur, numai că trebuie să mă odihnesc mai des, pentru că am fost întotdeauna prea cumpătat la mâncare şi la băutură şi de aceea am răsuflarea scurtă.

Să luăm păturile pentru dormit şi puţină hrană; n-o să mai rămână multă, socotind că acum trebuie să înfulecăm zdravăn.

Se apucară să mănânce, şi jupân Zagłoba, lăsând la o parte mult lăudata-i cumpătare, îşi dădu toată osteneala să-şi lungească răsuflarea.

Aproape de amiază ajunseră la un vad, prin care se vede că treceau din când în când oameni şi care, fiindcă pe amândouă malurile se zăreau urme de roţi şi copite de cai.

― Poate că ăsta e drumul către Zołotonosza? spuse Helena.

― Ei, n-avem pe cine să întrebăm.

Jupân Zagłoba abia îşi sfârşi vorba, când din depărtare le ajunse la urechi un glas omenesc.

― Stai, jupâniţă, să ne ascundem, şopti Zagłoba. Glasul se apropia tot mai mult.

― Vezi ceva, Domnia Ta? întrebă Helena.

― Văd.

― Cine vine?

― Un cerşetor orb cu lira. Îl duce de mână un băieţandru. Acum îşi scot încălţările. Trec râul spre noi.

După o clipă, plescăitul apei îi vesti că treceau pârâul într-adevăr.

Zagłoba şi Helena ieşiră din ascunziş.

― Slavă lui Dumnezeu! spuse tare şleahticul.

― În vecii vecilor, răspunse cerşetorul. Cine-i acolo?

― Creştini. Nu te teme, bătrâne, ţine o para.

― Sfântul Nicolae să vă dea sănătate şi noroc!

― De unde vii, bătrâne?

― De la Browarki.

― Şi unde duce drumul ăsta?

― La hutoare
{122}
, boierule, şi în sat…

― Dar la Zołotonosza nu se poate ajunge?

― Ba se poate, boierule.

― De mult aţi plecat de la Browarki?

― Ieri-dimineaţă, boierule.

― La Rozłogi aţi fost?

― Fost. Umblă vorbă că acolo au venit oşteni şi a fost bătălie…

― Cine a spus asta?

― Aşa vorbea lumea la Browarki. Venise unul dintre slujitorii cnejilor şi ce povestea, te-apucă frica!

― Şi voi nu l-aţi văzut?

― Eu, boierule, nu văd pe nimeni, sunt orb.

― Şi băiatul?

― El vede, da’ e mut, numai eu îl înţeleg.

Other books

Michael R Collings by The Slab- A Novel of Horror (retail) (epub)
The Seven Sisters by Margaret Drabble
Tending Roses by Lisa Wingate
Used By The Mob by Louise Cayne
The Almanac Branch by Bradford Morrow
En compañía del sol by Jesús Sánchez Adalid
The Boy I Love by Lynda Bellingham