Prin foc si sabie (47 page)

― E o pierdere grea, rosti, pentru că era mare nevoie ca cetatea de la Kudak să poată să împiedice şi să hărţuiască pe răzvrătiţi. Grodzicki este un bărbat vrednic, o adevărată
decus et praesidium
{133}
a Republicii. De ce n-a trimis la mine după pulbere? I-aş fi dat din pivniţele de la Łubnie.

― A socotit, pesemne, că marele hatman era dator
ex officio
să se îngrijească de acest lucru, răspunse Skrzetuski.

― Cred…, spuse prinţul şi tăcu.

Apoi urmă:

― Marele hatman e un războinic încercat şi cu multă experienţă, dar s-a încrezut prea mult în el, şi asta l-a pierdut. A dispreţuit prea mult această răzvrătire, şi când m-am grăbit să-i sar în ajutor, nu prea s-a bucurat. Nu voia să împartă slava cu nimeni, se temea să nu se spună că victoria e a mea…

― Aşa gândesc şi eu, răspunse Skrzetuski cu seriozitate.

― A vrut să liniştească pe zaporojeni cu harapnicul, şi iată ce s-a petrecut. Dumnezeu i-a pedepsit trufia. Din cauza acestei trufii, care nu-i place nici lui Dumnezeu, piere Republica şi poate că fiecare îşi are partea lui de vină…

Prinţul avea dreptate, căci nici el însuşi nu era fără de vină. Nu prea demult, fiind vorba de gâlceava cu pan Aleksander Koniecpolski pentru Hadziacz, prinţul intrase în Varşovia cu patru mii de oameni, cărora le poruncise ca, în caz că va fi silit să jure în Senat, să năvălească înăuntru şi să-i hăcuiască pe toţi. Făcuse asta nu de altceva, ci tot din pricina trufiei care nu îngăduia nimănui să nu se încreadă în cuvântul lui şi să fie pus să jure.

Poate că în clipa aceea îşi aminti această faptă, fiindcă se îngândură; călărea înainte în tăcere plimbându-şi ochii peste stepele întinse care pătau drumul, sau poate că se gândea la soarta acestei Republici pe care o iubea cu toate puterile sufletului său înflăcărat şi pentru care părea că se apropie
dies irae et calamitatis
{134}
.

După-amiază, de pe malul înalt al Sułei se arătară turlele bisericilor de la Łubnie, acoperişul strălucitor şi turnurile ascuţite ale catedralei Sfântul Mihail. Oastea intră încet în târg, scurgându-se până seara. Prinţul plecă îndată la castel, unde trimisese poruncă dinainte să fie totul gata de drum, iar steagurile se pregătiră să înnopteze în târg, treabă nu prea uşoară, fiindcă era multă lume adunată. Ca urmare a ştirilor despre desfăşurarea războiului civil pe malul drept şi a răzvrătirii ţăranilor, toţi şleahticii din ţinutul de peste Nipru se strânseseră la Łubnie. Veneau aici şi şleahtici din locuri mai depărtate, aducându-şi soţiile, copiii şi slujitorii, cai, cămile şi cirezi întregi de vite. Se adunaseră de asemenea comisarii prinţului, ajutorii de staroste, feluriţi slujbaşi ai stării şleahticilor, arendaşi, evrei – într-un cuvânt, toţi cei împotriva cărora răscoala putea să-şi întoarcă ascuţişul. Credeai că la Łubnie are loc vreun mare iarmaroc, pentru că nu lipseau nici negustorii de la Moscova şi tătarii din Astrahan, care, venind cu marfa în Ucraina, se adăpostiseră aici împotriva războiului. În piaţă se aflau mii de care de cele mai deosebite alcătuiri; unele cu roţi legate cu nuiele, altele cu roţi fără spiţe, tăiate dintr-o singură bucată de lemn, telegi căzăceşti, şarabane de-ale şleahticilor. Oaspeţii mai de vază îşi făcuseră loc la castel şi prin hanuri, iar ceilalţi şi slujitorii îşi întinseseră corturile lângă biserică. Pe uliţe se aprinseseră focuri la care se pregătea mâncarea. Peste tot era înghesuială, învălmăşeală şi un zumzet ca într-un stup. Culori şi veşminte din cele mai felurite, oştenii prinţului din toate steagurile: haiduci, paici, evrei în bluze negre, ţărani, armeni cu căciuli albastre, tătari în cojoace miţoase. Pretutindeni se auzeau limbi diferite, chemări, blesteme, plânsul copiilor, lătratul câinilor şi mugetele vitelor. Mulţimile întâmpinau cu bucurie steagurile care soseau, văzând în ele siguranţa ocrotirii şi izbăvirea. Unii se duseră la castel să strige în cinstea prinţului şi a prinţesei. Printre oameni umblau tot felul de veşti: ba că prinţul rămâne la Łubnie, ba că va pleca hăt! spre Lituania unde vor trebui să-l însoţească; ba chiar că l-ar fi biruit pe Chmielnicki. După ce se întâlni cu soţia şi o vesti despre plecarea de a doua zi, privi îngrijorat la grămezile de care şi de oameni ce aveau să se rânduiască în urma oştirii şi care, ca nişte ghiulele legate de picioare, îi vor întârzia mersul. Se mângâia cu gândul că, dincolo de Brahin, ţara e mai liniştită şi toţi o să se împrăştie şi o să se ascundă în toate părţile încetând să-i mai stingherească mişcările. Prinţesa cu fetele de casă şi toată Curtea aveau să fie trimise la Wiśniowiec, pentru ca prinţul să poată porni fără grijă şi fără piedici războiul. La castel toate pregătirile erau sfârşite, carele erau încărcate cu lucrurile şi obiectele de preţ, hrana adunată, iar Curtea era gata să se urce în care şi să încalece pe cai. Toate le orânduise prinţesa Gryzelda, care era tot atât de curajoasă la vreme de cumpănă ca şi prinţul, stându-i aproape alături în ce priveşte energia şi hotărârea nezdruncinată. Prinţul se bucura tare mult de această privelişte, cu toate că i se rupea inima la gândul că trebuie să părăsească cuibul de la Łubnie, unde fusese atât de fericit, unde crescuse atâta în putere şi dobândise atâta faimă. Această tristeţe era împărtăşită deopotrivă de toţi, de oşteni, de slujitori şi de întreaga Curte, toţi erau siguri că atunci când prinţul va lupta prin alte locuri îndepărtate, vrăjmaşul n-o să lase în pace Łubnie şi o să se răzbune împotriva acestor ziduri dragi pentru toate pagubele pe care le va suferi din partea prinţului. Nu lipseau deci hohotele de plâns şi tânguirile, mai ales printre femei, dar şi printre cei care se născuseră aici şi trebuia să-şi părăsească mormintele părinţilor.

CAPITOLUL XXIV

F
IRE
Ş
TE
C
Ă
PORUCINICUL
S
KRZETUSKI
, care alergase la castel înaintea steagurilor, întrebând de cneaghină şi de Zagłoba, nu-i găsi aici. Nu-i văzuse şi nu auzise nimeni de ei, deşi se aflase de năvala de la Rozłogi şi de nimicirea garnizoanei din Wasiłówka. Cavalerul se închise în cvartirul din clădirea arsenalului cu nădejdile-i spulberate, şi jalea, temerile şi grija se năpustiră iarăşi asupra lui. Se apăra de ele cum se apără un oştean rănit pe câmpul de bătaie de corbii şi de stăncile care se îngrămădesc să-i bea sângele cald şi să-i sfâşie carnea proaspătă. Se întărea cu gândul că Zagłoba e atât de şiret, încât va putea să scape şi să se adăpostească la Czernichów, după ce va afla de înfrângerea hatmanilor. Îşi aduse aminte la timp şi de cerşetorul pe care-l întâlnise în drum spre Rozłogi, care povestea că el şi băiatul au fost despuiaţi de îmbrăcăminte de un diavol şi care stătuse trei zile ascuns prin stufărişurile Kahamlikului, temându-se să se arate. Lui Skrzetuski îi fulgeră prin minte că Zagłoba îl jefuise pe cerşetor, ca să facă rost de îmbrăcăminte pentru el şi Helena. „Altfel nu poate fi!” îşi repeta porucinicul şi simţea o mare uşurare, fiindcă asemenea veşminte ţărăneşti le înlesneau fuga foarte mult. Mai nădăjduia că Dumnezeu, care veghează asupra nevinovăţiei, n-o va părăsi pe Helena; vrând să atragă asupra ei îndurarea Celui-de-Sus, hotărî să se cureţe de păcate. Plecă să-l caute pe părintele Muchowiecki; îl găsi îmbărbătând o femeie şi îl rugă să-l spovedească. Preotul îl duse în capelă, se aşeză în confesional şi începu să-l asculte, încurajându-l apoi, întărindu-l în credinţă, mângâindu-l şi, la nevoie, dojenindu-l. Îl dojeni, spunându-i că unui creştin nu-i este îngăduit să se îndoiască de puterea dumnezeiască, tot aşa cum un cetăţean nu trebuie să-şi plângă propria nenorocire mai mult decât pe a ţării, pentru că interesul particular înseamnă să ai mai multe lacrimi pentru tine, decât pentru obşte şi să-ţi pară rău mai mult de iubirea ta decât de pagubele tuturor. După care înfăţişă în cuvinte atât de înălţătoare şi de tânguitoare nenorocirea, decăderea şi ruşinea Republicii, încât stârni îndată în inima oşteanului o mare dragoste pentru ea care-i micşoră nefericirea până într-atât, că aproape n-o mai simţea deloc. Îl curăţi, de asemenea, de îndârjirea şi de ura pe care le nutrea împotriva cazacilor. „Pe care trebuie să-i loveşti ca pe nişte duşmani ai credinţei, ai ţării şi ca pe aliaţii păgânilor, dar pe care trebuie să-i ierţi din toată inima, ca pe nişte rătăciţi ce se află şi să nu te răzbuni asupra lor. Când vei dovedi acest lucru, atunci am să văd că Dumnezeu te-a alinat, trimiţându-ţi liniştea şi redându-ţi iubirea…”

Făcu apoi semnul crucii asupra lui, îl binecuvântă şi ieşi, poruncindu-i, ca ispăşire, să stea întins înaintea lui Cristos până a doua zi dimineaţa.

Capela era pustie şi întunecoasă, doar două lumânări licăreau în faţa altarului aruncând luciri trandafirii şi aurii peste faţa de alabastru a lui Cristos, plină de dulceaţă şi suferinţă. Porucinicul zăcea nemişcat ca o stană de marmură, dar simţea tot mai limpede că amărăciunea, deznădejdea şi ura, durerea, grijile şi suferinţa se desfăşoară de pe inima lui, se furişează din piept şi se târâie ca şerpii, ascunzându-se undeva în beznă. Simţea că răsufla mai uşor, întărit de sănătate şi de puteri noi, mintea i se lumina tot mai mult, îl cuprindea o stare de fericire nespusă, într-un cuvânt, înaintea altarului şi a lui Cristos aflase tot ce putea să afle un om din acele timpuri, un om cu credinţă neclătinată, fără urmă şi umbră de îndoială.

A doua zi porucinicul era ca renăscut. Începea treaba, mişcarea şi vânzoleala, pentru că era ziua plecării de la Łubnie. Dis-de-dimineaţă căpeteniile aveau să controleze polcurile, să vadă dacă oamenii şi caii erau în ordine, apoi să le conducă pe câmpul de instrucţie şi să le pregătească de marş. Prinţul ascultă sfânta liturghie în catedrala Sfântului Mihail, după care se întoarse la castel, unde primi deputăţiile clerului ortodox şi ale locuitorilor de la Łubnie şi Chorol. Se aşeză deci pe tronul din sala zugrăvită de meşterul Helm, înconjurat de cei mai de vază cavaleri, şi aici primarul din Łubnie, Hruby, îşi luă rămas-bun, în limba rusină, în numele tuturor târgurilor care ţineau de ţinutul de peste Nipru. Mai întâi îi rugă să nu plece, lăsându-i ca pe nişte oi fără păstor, ceea ce auzind ceilalţi deputaţi repetară, împreunându-şi mâinile: „Nu pleca! Nu pleca!”; iar când prinţul răspunse că n-are încotro, îi căzură la picioare, părându-le rău după bunul stăpân, sau numai prefăcându-se că le pare rău, căci se zvonea că mulţi dintre ei erau de partea cazacilor şi a lui Chmielnicki. Cei cu mai multă avere se temeau de mulţimea care, se zvonea, avea să se răscoale îndată după plecarea prinţului cu oastea. Prinţul le răspunse că s-a străduit întotdeauna să se poarte cu ei ca un părinte, nu ca un stăpân, rugându-i să stăruie în credinţa faţă de rege şi Republică, mama tuturor, sub oblăduirea căreia n-au avut de îndurat nedreptăţi, au trăit în linişte, au crescut în bunăstare, fără să cunoască vreo asuprire cu care ar fi vrut să le încarce grumazul cineva. Cu asemenea cuvinte îşi luă rămas-bun şi de la clerul ortodox, apoi sosi ceasul plecării. Abia acum plânsetele şi tânguirea slujitorilor răsunară în tot castelul. Jupâniţele de la Curte leşinară, iar pe Anna Borzobohata abia o readuseră la viaţă. Numai prinţesa urcă în caretă cu ochii uscaţi şi cu fruntea sus; mândra jupâneasă se ruşina să-şi arate suferinţa la toată lumea. Mulţime de oameni se adunase lângă castel, băteau toate clopotele de la Łubnie, popii făceau semnul crucii asupra celor care plecau – alaiul de carâte şi şarabane, care abia putea să răzbată prin poarta castelului.

În sfârşit, prinţul însuşi încălecă. Flamurile polcurilor coborâseră înaintea lui, dinspre întărituri bubuiră tunurile; hohotele de plâns, larma locuitorilor şi strigătele se amestecau cu dangătul clopotelor, cu detunăturile, cu sunetul trâmbiţelor de război şi cu răpăitul tobelor. Porniră.

Înainte mergeau două steaguri de tătari, conduse de Roztworowski şi Wierszułł, urmate de tunurile lui Wurcel şi de pedestrimea polcovnicului Machnicki. În urma lor veneau prinţesa cu jupâniţele şi Curtea întreagă, căruţele cu lucruri, apoi steagul de moldoveni al lui Bychowiec şi restul oastei: polcurile de călărime grea, steagurile de cuirasieri şi de husari, după care încheiau şirul dragonii şi seimenii.

În urma oastei se întindea ca un şarpe neîntrerupt, pestriţ, alaiul căruţelor şleahtei care ducea familiile tuturor acelora care nu voiau să rămână dincolo de Nipru după plecarea prinţului.

Trâmbiţele polcurilor cântau, dar inimile erau strânse de nelinişte. Priveau cu toţii la zidurile pe care le părăseau, întrebându-se fiecare în adâncul sufletului: „Casa mea dragă, am să te mai văd oare vreodată?” Să plece era uşor, dar să se întoarcă, cu mult mai greu. Fiecare îşi lăsa o parte din suflet, o amintire scumpă în aceste locuri. Privirile rătăceau pentru ultima oară asupra castelului, peste târg, la turnurile catedralelor şi la turlele bisericilor ortodoxe, peste acoperişurile caselor. Ştiau cu toţii ce lăsau aici, dar nici unul nu ghicea ce-l aşteaptă în depărtarea cenuşie spre care se îndrepta oştirea…

Toate sufletele erau cuprinse de jale. Târgul striga în urma celor care plecau, cu dangătul clopotelor, rugându-i parcă, implorându-i să nu-l părăsească, lăsându-l în nesiguranţă, în seama sorţii rele care avea să vină; striga, ca şi când prin sunetele tânguitoare ale clopotelor voia să-şi ia rămas-bun şi să le rămână în amintire…

Cu toate că alaiul se îndepărtase, capetele erau întoarse spre târg şi pe toate feţele se citea întrebarea: „Să fie oare pentru cea din urmă oară?”

Întocmai! Din toată această oaste şi mulţime de şleahtici, din aceste mii de oameni care plecau cu prinţul Wiśniowiecki, nimeni, nici chiar el însuşi, n-avea să mai vadă vreodată târgul şi ţinutul de peste Nipru.

Trâmbiţele răsunau. Oastea se mişca încet înainte, fără oprire, aşa că în curând târgul începu să se piardă într-o ceaţă albăstruie, casele şi acoperişurile se contopiră într-o masă care strălucea puternic în soare. Prinţul îşi repezi calul înainte, urcă pe o colină înaltă şi stătu nemişcat, privind îndelung. Târgul ce strălucea acum în soare şi tot ţinutul care se vedea de pe movilă erau lucrarea înaintaşilor săi şi a lui. Pentru că cei din familia Wiśniowiecki schimbaseră aceste pustietăţi odinioară sălbatice într-o ţară cu locuitori statornici, deschizând-o vieţii oamenilor; se putea spune că ei creaseră ţinutul Zadnieprze. Cea mai mare parte a acestei lucrări aparţinea prinţului însuşi. El înălţase aceste catedrale, ale căror turnuri albăstreau deasupra târgului, el întărise târgul, unindu-l prin multe drumuri cu Ucraina, el despădurise locul, secase mlaştinile şi ridicase castele, înfiinţând sate şi aşezări, el adusese locuitorii, stârpise tâlharii şi pusese stavilă năvălirilor tătare, el statornicise liniştea râvnită de plugari şi negustori, înstăpânind domnia legii şi a dreptăţii. Această ţară exista, se dezvolta şi înflorea datorită lui. El îi era inima şi sufletul, iar acum trebuia să părăsească toate acestea.