Prin foc si sabie (57 page)

― Luminăţia Ta ar trebui să se îngrijească mai mult de sănătate, toată ţara are mare nevoie de ea; se vede că truda te-a slăbit grozav.

― Pesemne că ţara gândeşte altfel, de vreme ce m-a uitat, iar acum îmi ia sabia din mână.

― Când o vrea Dumnezeu, principele Karol îşi va schimba mitra episcopală cu coroana, şi el va şti pe cine să ridice şi pe cine să pedepsească, iar Luminăţia Ta eşti destul de puternic ca să nu-ţi pese de nimeni.

― Voi merge, dar, pe drumul meu.

Poate că prinţul nu-şi dădea seama că face politică pe cont propriu, ca şi ceilalţi „regişori”, dar chiar dacă ar fi înţeles aceasta, n-ar fi dat înapoi, pentru că ştia bine că el este cel care va salva onoarea Republicii.

Şi iarăşi se lăsă tăcerea, întreruptă curând de nechezatul cailor şi de sunetele trâmbiţelor de tabără. Steagurile se pregăteau de marş. Zgomotele îl treziră pe prinţ din îngândurare, scutură din cap, de parcă voia să scape de suferinţă şi de gândurile negre, după care adăugă:

― Ai călătorit cu bine?

― Am întâlnit în pădurile de la Mszyniec o ceată mare de răsculaţi, vreo două sute, pe care am nimicit-o.

― Bine. Prinşi ai luat? Că acum sunt de mare însemnătate.

― Am luat, dar…

― Dar ai poruncit să-i omoare, aşa-i?

― Nu, Luminăţia Ta! I-am lăsat slobozi.

Jeremi se uită cu mirare la Skrzetuski, apoi îşi încruntă sprâncenele.

― Ce-i asta? Şi tu ţii cu facţia păcii? Ce înseamnă asta?

― Luminăţia Ta, o limbă tot am adus, printre ţărani era şi un şleahtic îmbrăcat în haine de cerşetor, care a rămas în viaţă. La ceilalţi le-am dat drumul, fiindcă Dumnezeu a trimis asupra mea mângâierea. Îmi voi lua pedeapsa. Şleahticul e jupân Zagłoba, care mi-a adus veşti despre cneaghină.

Prinţul se apropie repede de Skrzetuski.

― Trăieşte? E sănătoasă?

― Slavă Domnului! E sănătoasă!

― Şi unde s-a adăpostit?

― E la Bar.

― E o cetate puternică. Băiete! Prinţul întinse braţele şi, luându-i capul în mâini, îl sărută de câteva ori pe frunte. Mă bucur, din toată inima de bucuria ta, pentru că ţin la tine ca la fiul meu.

Jan sărută cu recunoştinţă mâna prinţului şi, cu toate că de mult şi-ar fi dat viaţa pentru el, acum simţea că era în stare să sară la porunca lui şi în flăcările iadului. Aşa ştia acel cumplit şi crud Jarema să câştige inimile oştenilor.

― Ei, acum nu mă mai mir că i-ai slobozit pe ţărani. Te iert. Şleahticul ăsta e vulpoi bătrân! El a dus-o de dincolo de Nipru până la Bar? Slavă Domnului! În aceste timpuri grele e o adevărată mângâiere şi pentru mine. Nu, trebuie să fie un vulpoi fără pereche! Adă-l aici pe Zagłoba!

Jan se îndreptă cu vioiciune spre uşa care tocmai se deschise deodată şi în prag se arătă capul roşcat al lui Wierszułł, trimis mai demult într-o cercetare îndepărtată cu tătarii.

― Luminăţia Ta! strigă răsuflând greu. Krzywónos a luat Połonne şi a tăiat zece mii de oameni, neveste şi copii. Polcovnicii începură să se adune şi să se îmbulzească în jurul lui Wierszułł, veni şi voievodul Kievului, iar prinţul stătea înmărmurit, căci nu se aştepta la asemenea veste.

― Păi acolo se adăpostiseră numai rusini! Nu e cu putinţă!

― Din târg n-a scăpat nici picior de om viu.

― Auzi, Domnia Ta? întrebă prinţul, întorcându-se către voievod. Înţelege-te cu un duşman care nu-i cruţă nici pe cei de acelaşi sânge cu el!

Voievodul răsuflă adânc şi spuse:

― A, suflete de câini! Dacă-i aşa, ducă-se dracului toţi! Merg şi eu cu Luminăţia Ta!

― Ei, aşa, frate! răspunse prinţul.

― Trăiască voievodul Kievului! strigă bătrânul Zaćwilichowski.

― Trăiască buna înţelegere! Prinţul se întoarse iar spre Wierszułł.

― Şi unde pleacă de la Połonne? Nu se ştie?

― Se pare că la Konstantynów.

― O, pentru Dumnezeu! Atunci polcurile lui Osiński şi Korycki sunt pierdute, pentru că pedestraşii nu pot să fugă. Trebuie să lăsăm la o parte supărarea şi să le sărim în ajutor. Pe cai! Încălecarea!

Faţa prinţului se luminase de bucurie, şi obrajii supţi se rumeniră din nou; drumul gloriei se deschidea iarăşi înaintea lui.

CAPITOLUL XXX

O
ASTEA
TRECU
DE
K
ONSTANTYNÓW
şi se opri la Rosołowce. Prinţul socotea că în clipa când Korycki şi Osiński vor afla de căderea târgului Połonne se vor retrage spre Rosolowce, iar dacă duşmanul va pofti să-i urmărească, va nimeri pe neaşteptate ca într-o capcană peste toată puterea prinţului şi va fi înfrânt cu atât mai repede. Aceste prevederi se împliniră în cea mai mare parte. Oastea luă poziţie, aşteptând liniştită şi pregătită de bătălie. Pâlcuri mai mici sau mai mari se împrăştiară în toate părţile pentru cercetarea împrejurimilor. Prinţul rămase în sat cu câteva regimente. Spre seară tătarii lui Wierszułł dădură de ştire că dinspre Konstantynów se apropiau pedestraşi. Prinţul ieşi înaintea cvartirului său înconjurat de ofiţeri şi de câteva zeci de militari mai de seamă, ca să privească la intrarea în sat a oştenilor. Vestindu-şi sosirea prin trâmbiţe, polcurile se opriră lângă sat, iar cei doi polcovnici alergară cât putură de repede înaintea prinţului, să-i ofere serviciile lor. Erau Osiński şi Korycki. Când îl văzură pe Wiśniowiecki în mijlocul unei suite impunătoare de cavaleri, se zăpăciră şi, neştiind cum o să fie întâmpinaţi, se înclinară şi aşteptară în tăcere să vadă ce va spune.

―
Fortuna
se învârte ca o roată, şi pe cei semeţi îi umileşte, rosti prinţul. Domniile Voastre n-aţi vrut să veniţi când v-am rugat, iar acum veniţi singuri şi nechemaţi.

― Luminăţia Ta, vorbi cu îndrăzneală Osiński. Voiam din tot sufletul să slujim sub ordinele Luminăţiei Tale, dar porunca era limpede. Cine a dat-o, acela să răspundă pentru ea. Noi ne rugăm de iertare, cu toate că suntem nevinovaţi, ca oşteni trebuia să ascultăm fără să crâcnim.

― Prinţul Dominik şi-a schimbat porunca? întrebă

Wiśniowiecki.

― Porunca n-a fost schimbată, dădu răspuns Osiński, dar acum nu mai suntem datori s-o ascultăm, căci singurul ajutor, singura scăpare a oamenilor noştri eşti Luminăţia Ta; sub ordinele Luminăţiei Tale vrem să trăim, să slujim de aici înainte, să murim.

Aceste cuvinte pline de bărbăţie şi întreaga făptură a lui Osiński făcură o impresie cum nu se poate mai bună asupra prinţului şi a însoţitorilor săi. Era un oştean cunoscut şi, deşi încă tânăr, nu număra mai mult de patruzeci de ani, avea multă pricepere în treburile războiului, pe care o deprinsese prin armiile străine. Privirile luptătorilor se odihneau asupra lui cu plăcere. Înalt, drept ca bradul, cu mustaţa gălbuie întoarsă în sus şi cu barba după moda suedeză, prin straiele şi chipul său amintea foarte bine de polcovnicii din Războiul de treizeci de ani. Korycki, în schimb, tătar de obârşie, nu-i semăna cu nimic. Mic de statură şi îndesat, avea privirea întunecată şi arăta ciudat în hainele străine care nu se potriveau cu trăsăturile lui orientale. Conducea polcul de pedestraşi nemţi de elită şi era cunoscut, atât prin vitejia, cât şi prin tăcerea şi disciplina de fier în care îşi ţinea oamenii.

― Aşteptăm poruncile Luminăţiei Tale, spuse Osiński.

― Mulţumim pentru hotărârea Domniilor Voastre şi vă primesc sub ordinele mele. Ştiu că oşteanul trebuie să asculte, şi dacă am trimis după Domniile Voastre, e pentru că nu cunoşteam porunca prinţului Dominik. De acum încolo o să trăim împreună, şi bune şi rele; cred că veţi fi bucuroşi de noua slujbă.

― Numai Luminăţia Ta să fii mulţumit de noi şi de polcurile noastre.

― Bine! Vrăjmaşul e departe în urma Domniilor Voastre? întrebă prinţul.

― Pâlcurile avangărzii sunt aproape, dar grosul oastei abia mâine-dimineaţă poate să ajungă aici.

― Prea bine. Avem vreme. Domniile Voastre daţi poruncă să treacă pe aici, ca să cunosc ce fel de oşteni mi-aţi adus şi dacă pot să fac ceva cu ei.

Polcovnicii se întoarseră la oamenii lor şi, cât ai rosti
Tat
ă
l nostru
de câteva ori, intrară în tabără în fruntea lor. Oştenii din steagurile de elită ale prinţului se strânseră ca furnicile să privească la nou-sosiţi. Înainte călăreau dragonii regali conduşi de rohmistrul Giza, purtând coifuri grele suedeze cu penaje înalte. Aveau cai de Podolia, dar aleşi şi bine hrăniţi, iar oştenii arătau proaspeţi, odihniţi şi, îmbrăcaţi în veşminte ţipătoare şi bogate, se deosebeau mult de regimentele vlăguite ale prinţului, ale căror haine erau decolorate de ploaie şi soare. După ei venea polcul lui Osiński, iar la urmă de tot Korycki. Un murmur de admiraţie se auzi printre cavalerii prinţului la vederea rândurilor largi ale nemţilor. Aveau toţi gulere de aceeaşi culoare roşie, şi pe umeri muschete lucitoare, înaintau câte treizeci în rând cu acelaşi pas puternic, tunător, ca şi când ar fi mers un singur om. Şi toţi erau înalţi şi spătoşi, oşteni vechi care slujiseră în multe ţări şi luaseră parte la multe bătălii, cei mai mulţi veterani încercaţi din Războiul de treizeci de ani, îndemânatici şi disciplinaţi.

― Când ajunseră înaintea prinţului, Osiński strigă:
Halt!
{148}
şi polcul se opri, de parcă s-ar fi înfipt în pământ; ofiţerii ridicară buzduganele, iar stegarul înălţă flamura şi, fluturând-o într-o parte şi alta de trei ori, o coborî înaintea prinţului.

―
Vorwärts!
{149}
strigă Osiński.

―
Vorwärts!
repetară ofiţerii, şi polcul porni iarăşi înainte. La fel, ba poate chiar cu mai multă îndemânare îşi înfăţişă şi Korycki oamenii, la vederea cărora inimile oştenilor tresăltară de bucurie, iar Jeremi, cunoscător destoinic, îşi puse mâinile în şold de mulţumire, privea şi zâmbea, pentru că tocmai pedestraşi n-avea de ajuns, şi era sigur că alţii mai buni i-ar fi fost greu să găsească în toată lumea. De aceea îşi simţea puterile renăscând şi se aştepta să făptuiască multe isprăvi războinice. Însoţitorii vorbeau şi ei despre diferite treburi ale războiului şi despre oştenii care pot fi văzuţi prin alte ţări.

― Bună este pedestrimea zaporojeană, mai ales pentru apărarea din întărituri, spunea pan Sleszyński, dar aceştia o întrec, fiindcă sunt mai bine instruiţi.

― Sigur! Sunt mult mai buni! răspunse pan Migurski.

― Totuşi, sunt cam greoi, zise Wierszułł. Dacă ar fi după mine, m-aş încumeta să le storc toată vlaga în două zile cu tătarii mei şi în a treia să-i tai ca pe nişte berbeci.

― Ce vorbeşti Domnia Ta! Nemţii sunt oşteni buni.

Atunci se auzi vorbirea cântată, de lituanian, a lui Longinus Podbipięta:

― Dumnezeu, în marea lui milostivire, a dăruit fiecare naţie cu alte însuşiri. După cum am auzit, nu se află nicăieri călărime mai bună ca a noastră, dar nici pedestrimea noastră şi nici cea maghiară nu se poate măsura cu cea nemţească.

― Pentru că Dumnezeu e drept, zise jupân Zagłoba. Domniei Tale, de pildă, ţi-a dat avere multă, paloş uriaş şi mâna grea, în schimb ai mintea scurtă.

― S-a lipit de el ca o lipitoare, se amestecă râzând Skrzetuski.

Podbipięta îşi miji ochii şi răspunse cu dulceaţa-i de totdeauna:

― Mi-e şi ruşine să mai ascult! Domniei Tale ţi-a dat limba prea lungă.

― Dacă susţii că a făcut rău dându-mi limba pe care o am, atunci o să ajungi în iad cu toată curăţenia ta, pentru că vrei să te împotriveşti voinţei sale.

― E, cine te întrece pe Domnia Ta la vorbă! Vorbeşti şi iar vorbeşti.

― Păi ştii Domnia Ta prin ce se deosebeşte omul de animale?

― Ei, prin ce?

― Prin înţelepciune şi vorbă.

― I-a zis-o! spuse polcovnicul Mokrski.

― Dacă Domnia Ta nu pricepi de ce polonezii au cea mai bună călărime, iar nemţii cei mai buni pedestraşi, îţi explic eu.

― Ei, de ce? De ce? întrebară câteva glasuri.

― Iată de ce: când Dumnezeu a făcut calul, l-a adus înaintea oamenilor, ca să-i laude lucrarea. Mai la o parte era un neamţ, că ei se îmbulzesc peste tot. Dumnezeu îi arată calul şi-l întreabă: „Ce-i asta?” iar neamţul răspunde:
„Pferd!”
„Ce? Numai
«pfe!»
poţi tu să spui despre lucrarea mea? Apoi să ştii, răutăciosule, că n-ai să mergi călare pe această făptură, iar dacă ai să mergi, ai s-o faci cât mai rău.” A spus şi a dăruit calul polonezului. De aceea călărimea polonă e cea mai bună, iar nemţii dacă au început să alerge pe jos după Dumnezeu, ca să-i ierte, au ajuns să fie cei mai buni pedestraşi.

― Ai întors-o de minune, Domnia Ta, recunoscu jupân Podbipięta.

Vorbirea fu întreruptă de alţi oaspeţi care sosiră cu ştirea că încă o oaste se apropie de tabără; nu erau cazacii, pentru că nu veneau dinspre Konstantynów, ci din cu totul altă parte, dinspre râul Zbrucz. Două ceasuri mai târziu intrară în sat câteva steaguri sunând din trâmbiţe şi bubuind din tobe cu atâta îndârjire, că prinţul se mânie şi le trimise poruncă să facă linişte, fiindcă duşmanul se află pe aproape. Era străjerul Coroanei, Samuel Łaszcz, un scandalagiu cunoscut, asupritor, gâlcevitor şi bătăuş, dar oştean de seamă. Aducea opt sute de oameni după chipul şi asemănarea lui, parte şleahtici, parte cazaci, care meritau să atârne în ştreang cu toţii pentru isprăvile lor nesăbuite. Prinţul nu se sperie de zburdălnicia acestor oşteni, socotind că în mâna lui se vor schimba în oiţe blânde, înverşunarea şi bărbăţia înlocuind celelalte lipsuri. Era o zi norocoasă. Ieri încă prinţul ameninţat de plecarea voievodului de Kiev hotărâse să înceteze războiul până când avea să-şi împrospăteze forţele, şi să plece într-un ţinut mai liniştit, iar acum se afla iarăşi în fruntea unei armii de aproape douăsprezece mii de oşteni şi, cu toate că Krzywónos avea de cinci ori pe atâta, având în vedere că cea mai mare parte din oştile răsculate erau alcătuite din ţărani, forţele puteau fi socotite ca egale. Acum prinţul nu se mai gândea la odihnă. Închizându-se cu Łaszcz, voievodul Kievului, Zaćwilichowski, Manchnicki şi Osiński, se sfătuiră asupra celor ce aveau de făcut. Hotărâră să dea lupta cu Krzywónos a doua zi, iar dacă nu va veni, vor merge ei să-l viziteze.

Se lăsase o noapte neagră, dar de când cu ultimele ploi care sâcâiseră atâta pe oşteni la Machnówka, vremea era frumoasă. Pe bolta întunecată a cerului licăreau puzderie de stele aurii. Se înălţase Luna, albind acoperişurile din Rosołowce. În tabără nimeni nu se gândea să doarmă. Prevedeau cu toţii bătălia de mâine şi se pregăteau, tăifăsuind bătrâneşte, cântând şi gândindu-se la bucuriile luptei. Căpeteniile şi nobilii mai de seamă se adunaseră foarte veseli în jurul unui foc uriaş şi se cinsteau cu băutură.