Prin foc si sabie (61 page)

― Prea bine, dar astăzi suntem după bătălie,
ergo…
putem să pornim numaidecât…

Jan oftă.

― Mâine îl lovim pe Krzywónos…

― Vezi, Domnia Ta, eu nu pricep. L-aţi bătut pe tânărul Krzywónos şi a venit bătrânul Krzywónos, îl bateţi pe bătrânul Krzywónos şi vine tânărul, cum îi zice (să nu-i pomenesc numele într-un ceas rău)… Bohun; îl veţi bate şi pe el şi va veni Chmielnicki. La dracu’! Dacă merge tot aşa, apoi, Domnia Ta, mai bine ia-te de mână cu pan Podbipięta; o pupăză şi o curăţenie
plus
Domnia Sa Skrzetuski
summa fecit
{156}
: două pupeze şi o curăţenie. Lasă-mă în pace, Domnia Ta, că, să mă trăsnească, dacă nu voi fi cel dintâi care s-o îndemne pe cneaghină să-ţi pună coarne; la Bar, pan Jędrzej Potocki, de câte ori o vedea, scotea foc pe nări şi în curând are să înceapă să necheze ca un armăsar. Ptiu, la dracu’! dacă mi-ar fi spus asta un tinerel care n-a mai văzut o bătălie şi are nevoie de faimă, aş mai fi înţeles, dar Domnia Ta care te-ai ghiftuit de sânge ca un lup, iar la Machnówka ai omorât, cum mi s-a spus, un balaur al iadului sau un mâncător de oameni,
juro
pe Luna de pe cer că Domnia Ta învârteşti ceva pe aici, sau te-ai lăcomit atâta, că preferi sângele în locul patului de nuntă.

Skrzetuski privi fără să vrea la Luna care plutea pe cerul înalt, spuzit de stele, ca o corabie deasupra taberei.

― Domnia Ta greşeşti, răspunse după o clipă. Nu-mi place să mă bălăcesc în sânge şi nici nu doresc să mă acopăr de faimă, dar nu se cade să-mi părăsesc tovarăşii la vreme de mare nevoie, când steagul are să lupte
nemine excepto
{157}
. E vorba de onoarea de cavaler, iar aceasta e un lucru sfânt. Cât despre război, va mai dura, fără îndoială, pentru că răzvrătiţii s-au înmulţit prea mult; cu toate acestea, de vreme ce Chmielnicki îi vine într-ajutor lui Krzywónos, va urma o întrerupere! Mâine Krzywónos va fi biruit sau nu. Dacă va fi înfrânt, cu ajutorul lui Dumnezeu, îşi va primi răsplata cuvenită, după care va trebui să pornim în locuri mai liniştite, să ne mai tragem sufletul. De mai bine de două luni nu mai dormim şi nu mai mâncăm ca lumea, luptăm întruna, ziua şi noaptea, fără un adăpost deasupra capului, bătuţi de toate stihiile. Prinţul e un conducător mare şi înţelept. Nu se va arunca asupra lui Chmielnicki, având doar câteva mii de oameni împotriva a sute de mii. Ştiu de asemenea că va porni către Zbaraż, acolo îşi va reîmprospăta forţele, va strânge oşteni, din toată Republica, vor alerga şleahticii la el şi abia după aceea va avea loc bătălia hotărâtoare. Mâine e ultima zi de trudă, iar poimâine voi putea să plec cu Domnia Ta la Bar cu inima uşoară. Pentru liniştirea Domniei Tale îţi mai spun că Bohun nu poate nicidecum să ajungă aici până mâine, ca să ia parte la bătălie, şi dacă totuşi va lua, nădăjduiesc că steaua lui de ţopârlan va păli nu numai alături de a prinţului, dar şi de a mea.

― E Belzebut în carne şi oase. Ţi-am spus Domniei Tale că nu-mi place înghesuiala, dar Bohun e mai rău decât înghesuiala, deşi,
repeto,
nu pot să-mi înving nu atât teama, cât dezgustul. Bine dar. Să lăsăm asta! Aşadar, mâine tăbăcim pielea de pe grumazurile răsculaţilor, apoi, fuga la Bar! Ehei, ştiu că-i vor râde ochişorii la
conspectus
{158}
Domniei Tale! Ehei, i se vor îmbujora obrăjorii. Îţi zic Domniei Tale, că şi mie mi-e dor de ea, o iubesc ca un adevărat părinte. Şi nu e de mirare. Copii
legitime natos
nu am, averea e departe, tocmai în Turcia, unde mi-o fură vechilii păgâni, aşa că trăiesc ca un orfan pe lumea asta, iar la bătrâneţe o să mă duc să stau la jupân Podbipięta, la Myszykiszki.

― Domnia Ta, vom face altfel, de asta să nu te doară capul. Pentru câte ai făcut pentru noi, nu suntem în stare să-ţi arătăm mulţumirea ce ţi se cuvine.

Îi întrerupse un ofiţer care, trecând pe aproape, întrebă:

― Cine-i acolo?

― Wierszułł! strigă Skrzetuski, recunoscându-l după glas. Vii din cercetare?

― Întocmai. Iar acum de la prinţ.

― Ce se mai aude?

― Mâine va fi bătălia. Duşmanul lărgeşte digul şi întinde poduri peste Styr şi Słucz, vrând să ajungă la noi cu orice preţ.

― Şi prinţul ce spune?

― Prinţul a zis: „Bine!”

― Şi nimic altceva?

― Nimic. N-a poruncit să-i împiedicăm, deşi securile lovesc de zor. O să lucreze până mâine-dimineaţă.

― Ai adus vreo limbă?

― Am prins şapte. Toţi mărturisesc că au auzit că vine Chmielnicki, dar trebuie să fie încă departe. Ce noapte!

― E lumină ca ziua. Cum te simţi după căzătură?

― Mă dor oasele. Mă duc să-i mulţumesc lui Hercule şi mă culc, sunt tare ostenit. De-aş rupe măcar vreo două ceasuri de somn!

― Noapte bună!

― Noapte bună!

― Du-te şi Domnia Ta, îi spuse Skrzetuski lui Zagłoba, e târziu şi mâine vom avea de lucru.

― Şi poimâine ne călătorim, aduse aminte jupân Zagłoba. Plecară şi, după ce rostiră câte o rugăciune, se întinseră lângă foc. În curând focurile începură să se stingă unele după altele. Întunericul învălui tabăra şi numai Luna arunca raze argintii, luminând oamenii adormiţi. Liniştea era întreruptă doar de sforăitul puternic al oştenilor şi de chemările străjilor din afara taberei.

Dar somnul nu închise pleoapele îngreuiate ale oştenilor pentru multă vreme. Abia mijiseră zorile, albind umbrele nopţii, când, în toate colţurile taberei, trâmbiţele sunară „deşteptarea”!

Un ceas după aceea, prinţul se retrase pe toată linia, spre marea uimire a cavalerilor.

CAPITOLUL XXXII

W
I
Ś
NIOWIECKI
SE
RETR
Ă
GEA
CA
LEUL
care are nevoie de loc, ca să sară iarăşi. Îl lăsa într-adevăr pe Krzywónos să treacă stăvilarul, pentru a-l lovi mai puternic. La începutul bătăliei şfichiui calul şi, chipurile, începu să fugă, iar cazacii şi gloatele rupseră rândurile, repezindu-se să-l ajungă şi să-l înconjoare. Atunci prinţul se întoarse pe neaşteptate şi se năpusti cu toată călărimea asupra lor; izbitura fu atât de năprasnică, încât nu putură să se împotrivească nici o clipă. Îi goni astfel o milă până la punctul de trecere, apoi peste poduri şi peste fâşia stăvilarului, şi încă o jumătate de milă până la locul de tabără, tăind şi omorând fără milă. Viteazul zilei fu pan Aksak, flăcăiandrul de şaisprezece ani, care atacă primul, răspândind panica. Având o oaste încercată şi bine instruită, prinţul putea să se folosească de asemenea şiretlicuri, prefăcându-se că o ia la sănătoasa; în oricare altă oaste vicleşugul putea să se schimbe într-o fugă adevărată. Această a doua zi de bătălie se sfârşi cu o înfrângere mult mai grea pentru Krzywónos. Prinţul îi luă toate tunurile de câmp şi o mulţime de steaguri, printre care se aflau şi multe ale Republicii, câştigate de zaporojeni la Korsuń. Dacă pedestraşii lui Korycki şi Osiński şi tunurile lui Wurcel puteau să ajungă din urmă călărimea, ar fi pus mâna pe întreaga tabără dintr-o singură lovitură. Dar până să sosească, se lăsă noaptea şi vrăjmaşul se depărtase destul de mult, aşa că nu mai era cu putinţă să-l ajungă. Cu toate acestea, Zaćwilichowski cuceri jumătate din carele taberei, încărcate cu rezerve uriaşe de arme şi hrană. Calicimea se năpusti iarăşi asupra lui Krzywónos, vrând să-l predea prinţului; abia izbuti să scape, făgăduind că se va întoarce îndată la Chmielnicki. Fugi deci bătut, tăiat, deznădăjduit, cu jumătate de tabără, ce-i mai rămăsese, şi nu se opri până la Machnówka unde sosi şi Chmielnicki care, cuprins de mânie, porunci să-l ţintuiască în lanţuri de ţeava unui tun.

Abia după ce i se mai ostoi furia, hatmanul zaporojenilor îşi aduse aminte că nenorocitul de Krzywónos înecase în sânge toată Wołynia, cucerise Połonne, trimisese mii de suflete de şleahtici pe lumea cealaltă, lăsând cadavrele neîngropate, şi că pretutindeni fusese biruitor până a-l întâlni pe Jeremi. Pentru aceste merite hatmanul cazacilor se milostivi de el şi nu numai că porunci să-l scoată îndată din lanţuri, dar îi întoarse rangul de căpetenie şi-l trimise în Podolia la alte victorii şi la măcel.

În acest timp, prinţul vesti oştilor odihna atât de aşteptată. În ultima bătălie suferiseră pierderi însemnate, mai ales când năvălise asupra taberei în spatele căreia se luptaseră zaporojenii cu tot atâta îndârjire câtă îndemânare. Căzuseră atunci aproape cinci sute de oşteni. Polcovnicul Mokrski, rănit greu, îşi dădu sufletul în curând; străpunşi de plumbi, deşi în afara oricărei primejdii, erau şi Kuszel, şi Polanowski, şi tânărul Aksak, iar jupân Zagłoba care se învăţase cu înghesuiala şi luptase cu bărbăţie alături de ceilalţi, lovit de două ori cu ţăpoiul, se îmbolnăvise de şale şi zăcea ţeapăn ca un mort într-o căruţă a lui Skrzetuski.

Aşadar soarta se împotrivea plecării la Bar, nu mai puteau să pornească la drum îndată; prinţul îl trimise pe Skrzetuski în fruntea câtorva steaguri până hăt, aproape de Zasław, ca să zdrobească cetele de răzvrătiţi. Viteazul plecă, fără să rostească un cuvânt despre Bar înaintea prinţului, şi timp de cinci zile arse şi tăie până când curaţi locurile.

În cele din urmă, oamenii se simţiră foarte trudiţi de luptele neîntrerupte, de marşurile îndepărtate, de capcane şi nesomn, aşa că se hotărî să se întoarcă la prinţ, despre care avea ştirea că se îndreptase către Tarnopol.

În ajunul întoarcerii, oprindu-se la Suchorzyńce lângă Chomor, Jan îşi împrăştie steagurile prin sat, iar el înnoptă în coliba unui ţăran şi, cum era stors de puteri din pricina neodihnei şi a trudei, căzu ca un buştean şi dormi toată noaptea.

Spre dimineaţă, somnoros încă, pe jumătate treaz, începu să aiureze şi să viseze. Privelişti ciudate începură să i se perinde prin faţa ochilor. Se făcea mai întâi că era la Łubnie, ca şi când nu plecase niciodată de acolo, în încăperea lui de la armurărie, şi că Rzędzian se îngrijea ca în fiecare dimineaţă de hainele lui, pregătindu-i-le pentru când se va scula.

Cu încetul vedeniile începură să se împrăştie, gonite de cele ce se întâmplau în jurul lui. Viteazul îşi aminti că e la Suchorzyńce, nu la Łubnie, dar numai silueta copilului de casă nu se risipea din ceaţă. Skrzetuski îl vedea mereu stând pe un scăunel lângă fereastră, ungând curelele platoşei care se scorojiseră destul de mult din cauza căldurii.

Gândind că e o arătare a visului închise iar ochii.

După o clipă îi deschise. Rzędzian se afla tot acolo.

― Rzędzian! strigă Jan. Tu eşti sau duhul tău?

Flăcăul se înfricoşă de răcnetul neaşteptat, scăpă platoşa din mână, care căzu cu zgomot pe jos, îşi desfăcu braţele şi zise:

― Pentru Dumnezeu, stăpâne, de ce strigi aşa? Ce duh! Sunt viu şi nevătămat.

― Te-ai întors?

― Domnia Ta, doar nu m-ai izgonit!

― Vino să mi te strâng în braţe!

Pajul credincios căzu la picioarele stăpânului său şi-i îmbrăţişa genunchii, iar Skrzetuski îl sărută pe cap cu mare bucurie şi repetă:

― Eşti viu! Eşti viu!

― O, stăpâne, nici nu pot să mai vorbesc, de bucurie că te văd sănătos… Pentru Dumnezeu, Domnia Ta aşa ai ţipat, încât am scăpat platoşa… Curelele s-au scorojit… se vede că Domnia Ta n-ai avut niciun slujitor… Slavă Domnului… stăpânul meu iubit!

― Când ai venit?

― În noaptea asta.

― Şi de ce nu m-ai trezit?

― O! Să te trezesc?! Am venit de dimineaţă să iau hainele…

― De unde ai venit?

― De la Huszcza.

― Ce-ai căutat acolo? Ce s-a petrecut cu tine? Spune, povesteşte!

― Păi să vezi, Domnia Ta, cazacii au venit la Huszcza la voievodul Bracławului să-l jefuiască şi să-i dea foc; eu eram mai dinainte acolo, venisem cu părintele Patroni Łasko, care m-a luat la Huszcza de la Chmielnicki; pe el îl trimisese voievodul cu scrisori la Chmielnicki. Aşa că eu am plecat înapoi, iar acum cazacii au ars Huszcza şi l-au omorât pe părintele Patroni, pentru dragostea lui faţă de Kisiel, care ar fi păţit la fel dacă se găsea acolo, cu toate că e şi el pravoslavnic şi binefăcătorul lor…

― Vorbeşte limpede şi nu le încurca, nu pot să înţeleg nimic. Tu ai stat la cazaci, la Chmielnicki, sau cum?

― Chiar aşa, la cazaci. M-au prins la Czehryn şi mă socoteau de-al lor. Domnia Ta, îmbracă-te… Doamne, toate sunt atât de prăpădite, că n-ai pe ce pune mâna!… Trăsni-v-ar!… Domnia Ta, să nu fii supărat că scrisoarea pe care ai scris-o la Kudak n-am dus-o la Rozłogi, fiindcă mi-a smuls-o tâlharul de Bohun; dacă nu era un şleahtic gras, îmi pierdeam şi viaţa.

― Cunosc, cunosc. Nu e vina ta. Şleahticul cel gras e în tabără. El mi-a povestit cum s-au întâmplat toate. Tot el i-a furat-o lui Bohun şi pe jupâniţă, care acum se găseşte teafără la Bar.

― O! Lăudat fie Domnul! Ştiam şi eu că n-a încăput în ghearele lui Bohun. Nu mai avem mult până la nuntă.

― Întocmai. De aici plecăm îndată la Tarnopol, cum am poruncă, iar de acolo la Bar.

― Slavă Celui Preaînalt! Bohun o să se spânzure de ciudă: o vrăjitoare i-a prevestit că n-o să capete niciodată pe cea la care se gândeşte şi care va fi a unui leah, iar acest leah, nu mai încape îndoială, este Domnia Ta.

― De unde ştii?

― Aşa am auzit. Trebuie să-ţi povestesc amănunţit totul, iar Domnia Ta în timpul ăsta te îmbraci; acum ni se pregăteşte şi mâncarea. Când am plecat cu şaica de la Kudak, am mers grozav de mult, pentru că mergeam în susul apei şi pe deasupra ni s-a mai stricat şi şaica şi am fost nevoiţi s-o dregem. Ne ducem dar, ne ducem…

― Vă duceţi, vă duceţi!…, îl întrerupse Jan nerăbdător.

― Şi am ajuns la Czehryn. Ce-am păţit acolo, Domnia Ta cunoşti.

― Aşa-i.

― Zăceam în grajd, fără să ştiu pe ce lume trăiesc. Îndată după plecarea lui Bohun, a venit pe neaşteptate Chmielnicki cu toată oastea zaporogă. Şi pentru că mai înainte marele hatman pedepsise Czehrynul pentru legăturile cu zaporojenii, în târg se aflau mulţi oameni morţi şi răniţi, iar ei au crezut că sunt şi eu dintre aceştia, de aceea, nu numai că nu m-au omorât, dar m-au îngrijit şi nu i-au lăsat pe tătari să mă ia în robie, cu toate că le-a îngăduit să-şi facă de cap. Venindu-mi în fire, mă gândeam, ce-mi rămâne de făcut? Între timp, tâlharii au plecat de la Czehryn şi i-au bătut pe hatmani. O, stăpâne, nu pot să spun ce mi-au văzut ochii! Neavând nici o ruşine şi crezându-mă de-al lor, nu-mi ascundeau nimic. Şi eu tot mă gândeam dacă să fug sau nu. Am socotit că e mai bine să rămân, până când se nimereşte vreun prilej potrivit. Când au început să care de lângă Korsuń macate, argintărie, tacâmuri, lucruri scumpe… o, stăpâne, mai că plesnea inima în mine şi-mi ieşeau ochii din cap. Şase linguri de argint vindeau tâlharii pentru un taler sau pentru o oca de votcă, iar un nasture de aur, o sponcă ori un penaj de fir îl dădeau cu o jumătate de oca. Atunci stau şi-mi zic: de ce să pierd vremea?… Ce-ar fi să mă folosesc de aceste împrejurări! O da bunul Dumnezeu să mă întorc vreodată în Podolia, la Rzędziany, unde-mi trăiesc părinţii, o să le dau lor tot, că au acolo un proces cu nişte vecini, Jaworski, care durează de cincizeci de ani, şi nu mai au cu ce să-l continue. Aşa că am cumpărat şi eu, stăpâne, tot felul de lucruri, pe care am fost nevoit să le încarc pe doi cai, atâta mângâiere având şi eu în tristeţea mea, că-mi era grozav de dor de Domnia Ta.