Prin foc si sabie (60 page)

― „Spală putina? îi trecu prin cap. Aşa-i!”

Atunci o îndrăzneală fără margini puse stăpânire pe el.

― Tâlharilor! strigă. Aşa ţineţi voi piept unui şleahtic? Şi îşi îmboldi calul printre fugari, îi întrecu pe mulţi şi, amestecându-se în îmbulzeală, începu să trudească cu mai multă socoteală. Între timp husarii îi înghesuiră pe cazacii de la Niż pe malurile pârâului, presărate cu pâlcuri de copaci, şi-i goneau de-a lungul apei către stăvilar; nu mai aveau timp să lase pe nimeni în viaţă.

Deodată jupân Zagłoba simţi că se poticneşte calul sub el şi, în acelaşi timp, ceva greu se prăbuşi asupra lui, înfăşurându-i tot capul, şi nu mai văzu nimic.

― Domniile Voastre! Ajutor! răcni, lovind cu pintenii în burta calului.

Vlăguit pesemne de greutatea călăreţului, fugarul gemu numai şi stătu pe loc.

Jupân Zagłoba auzi vuietul şi strigătele călăreţilor care treceau pe lângă el, apoi furtuna se depărta şi în jur se făcu oarecare linişte.

Şi iarăşi gândurile începură să i se perinde prin minte cu iuţeala săgeţilor tătărăşti.

„Ce-i asta? Ce s-a întâmplat? Iisuse, Sfântă Fecioară! M-au luat în robie!”

Picături de sudoare rece îi îmbrobodiră fruntea. Se vede că-i înveliseră şi lui capul, aşa cum făcuse el cu Bohun. Greutatea pe care o simte apăsându-i umărul e braţul vreunui haiduc. Dar de ce nu-l duc nicăieri, de ce nu-l omoară? De ce stă pe loc?

― Dă-mi drumul, necioplitule! strigă în sfârşit cu glasul sugrumat.

Tăcere.

― Dă-mi drumul, bădărane! îţi dăruiesc viaţa! Nici un răspuns.

Jupân Zagłoba izbi încă o dată calul cu pintenii, dar fără nici un rezultat. Animalul îmboldit se proţăpi pe picioare şi rămase pe loc.

Cuprins de turbare, robul nenorocit scoase cuţitul din teaca ce-i atârna pe burtă, şi împunse năprasnic în spate. Dar cuţitul străpunse numai aerul.

Atunci Zagłoba înşfăcă cu amândouă mâinile acoperământul care-i înfăşura capul şi-l smulse într-o clipită.

― Ce-i asta?

Nu era nici un haidamac. Pustiu. Numai în depărtare se vedeau zburând prin fum dragonii roşii ai lui Wołodyjowski, iar la câţiva stânjeni mai departe luceau armurile husarilor care goneau pe fugarii ce mai rămăseseră, întorcându-i către apă.

În schimb, la picioarele lui Zagłoba zăcea flamura unui polc zaporojean. Se vede că vreun cazac care fugea o aruncase în aşa fel că prăjina se lovise de umărul lui Zagłoba, iar pânza i se înfăşurase în jurul capului.

Când văzu toate acestea, înţelese dintr-odată cum stau lucrurile şi îşi veni în fire.

― Aha! spuse el, am cucerit un steag. Cum? Nu l-am cucerit? Dacă dreptatea nu va da ortul popii în această bătălie, sunt sigur de răsplată. A, ticăloşilor! norocul vostru că mi s-a poticnit calul. Nu mă cunoşteam de ajuns, când mă gândeam că trebuie să mă încred mai mult în şiretlicuri decât în vârtute.

― Ca oştean, văd că pot fi de folos nu numai la înghiţitul pesmeţilor. O, pentru Dumnezeu, se apropie altă ceată de cazaci. Nu pe aici, netrebnicilor, nu pe aici! Mânca-te-ar lupu’ de cal!… Zoreşte!… Ucide!

Într-adevăr, un nou pâlc de zaporojeni, goniţi din spate de cuirasierii lui Polanowski, alergau către jupân Zagłoba, urlând cu glasuri neomeneşti. Şi poate că jupân Zagłoba şi-ar fi găsit moartea sub copitele cailor, dacă nu erau husarii lui Skrzetuski care, zdrobindu-i pe cei pe care-i urmăreau, se întorceau acum ca să prindă între două focuri pâlcurile care soseau. Zaporojenii se aruncară în apă; scăpau de paloşe, dar mureau înecaţi prin smârcuri şi prin bulboanele adânci. O parte, care căzuseră în genunchi, cerând îndurare, pieriră de sabie. Măcelul devenise înfricoşător şi general, dar secerişul cel mai cumplit se desfăşura pe dâlma stăvilarului. Toate polcurile care trecuseră dincoace fuseseră strivite în semicercul alcătuit de oastea prinţului. Cele care nu izbutiseră încă să treacă piereau sub focul neîntrerupt al tunurilor lui Wurcel şi împuşcăturilor lefegiilor nemţi. Nu puteau să meargă nici înainte, nici înapoi, fiindcă Krzywónos trimitea mereu alte pâlcuri care, îmbulzindu-se şi împingând pe cei care mergeau în faţa lor, astupau singura cale de fugă. Krzywónos parcă se jurase să-şi piardă oamenii, care se striveau, se înăbuşeau, se băteau între ei, cădeau, săreau în apă pe amândouă părţile şi se înecau. La un capăt se vedeau grupurile fugarilor, la celălalt polcurile care tălăzuiau înainte, iar la mijloc – grămezi şi valuri de cadavre, gemete, strigăte neomeneşti, zvârcolirile spaimei, învălmăşeală, haos. Iazul era plin de trupuri de oameni şi cai. Apele se revărsau peste maluri.

În răstimpuri tunurile tăceau. Atunci digul arunca, asemenea unei guri de tun, mulţime de zaporojeni şi de ţărani care se împrăştiau în ocolul gol, alergând sub paloşele călărimii ce-i aştepta, şi Wurcel începea iar să cânte; acoperea digul cu o ploaie de ghiulele şi de plumbi, împiedicând sosirea altor ajutoare.

Aşa se scurseră ceasuri întregi.

Krzywónos, turbat de furie, cu spume la gură, nu se dădea învins şi arunca mii de cazaci în gura morţii.

De cealaltă parte, Jeremi, îmbrăcat în platoşa de argint, stătea călare pe o movilă înaltă, numită pe atunci Kruza Mogiła, şi privea.

Avea faţa liniştită, iar privirea-i cuprindea toată dâlma stăvilarului, iazul şi malurile pârâului Słucz, alergând până în locul în care se afla tabăra uriaşă a lui Krzywónos, învăluită în ceaţa albăstruie. Ochii prinţului nu părăseau această adunătură de care; în cele din urmă se întoarse către burduhosul voievod al Kievului şi spuse:

― Astăzi nu izbutim să punem mâna pe tabără.

― Cum? Luminăţia Ta ai vrea să?…

― Timpul trece repede. E prea târziu! Uită-te şi Domnia Ta, vine seara.

Într-adevăr, din clipa plecării hărţaşilor, bătălia, aţâţată de îndărătnicia lui Krzywónos, durase multe ceasuri în şir şi soarele avusese vreme să străbată tot arcul său de fiecare zi şi să se apropie de asfinţit. Nori uşori şi înalţi, prevestitori de vreme frumoasă, împrăştiaţi ca nişte turme de oi cu lâna albă pe bolta cerului, începură să se împurpureze şi să coboare grămadă de pe plaiurile cereşti. Şuvoiul de cazaci care grăbea spre stăvilar se împuţina şi încetinea treptat, iar polcurile care intraseră pe dig se retrăgeau înspăimântate în neorânduială.

Bătălia se sfârşise pentru că gloatele întărâtate se năpustiră în cele din urmă asupra lui Krzywónos, urlând cu turbare şi deznădejde:

― Vânzătorule! Ai să ne pierzi! Câine sângeros! Te legăm şi te dăm lui Jarema, aşa cel puţin scăpăm cu viaţă. Moarte ţie, nu nouă!

― Mâine vi-l dau pe cneaz cu toată oastea lui sau pier eu însumi, răspunse Krzywónos.

Dar acel „mâine” aşteptat urma abia să vină, iar „astăzi” fusese ziua măcelului şi a înfrângerii. Câteva mii dintre cei mai destoinici cazaci, fără să mai socotim calicimea, căzuseră pe câmpul de bătaie sau se înecaseră în apele iazului şi ale pârâului. Aproape două mii fuseseră luaţi în robie. Pieriseră paisprezece polcovnici în afară de sotnici, esauli şi atamani. A doua căpetenie după Krzywónos, Pułjan, căzuse viu, dar cu coastele frânte, în puterea duşmanului.

― Mâine îi tăiem pe toţi! repetă Krzywónos. Până atunci nu iau nimic în gură, nici horilcă, nici mâncare.

În timpul acesta, în tabăra potrivnică se aruncau steagurile cucerite la picioarele prinţului. Fiecare învingător îl arunca pe al său, aşa că se făcu o grămadă destul de mare, fiindcă erau patruzeci cu toate. Când veni rândul lui Zagłoba îşi zvârli flamura cu atâta putere, încât îi crăpă prăjina. Prinţul îl opri şi-l întrebă:

― Domnia Ta ai luat singur acest steag?

― Sluga Luminăţiei Tale!

― Văd că nu eşti numai un Ulise, ci şi un Ahile.

― Sunt oştean de rând, dar slujesc sub Alexandru Macedon.

― Pentru că Domnia Ta nu primeşti soldă, să-ţi mai dea vistiernicul încă două sute de zloţi de aur, pentru fapta de care te-ai învrednicit.

Jupân Zagłoba îmbrăţişa genunchii prinţului şi răspunse:

― Luminăţia Ta, bunăvoinţa Luminăţiei Tale întrece cu mult vitejia mea, pe care aş ascunde-o bucuros în modestia-mi de totdeauna.

Un zâmbet abia simţit rătăci pe faţa smeadă a lui Skrzetuski, dar cavalerul tăcu şi nici mai târziu nu suflă nimănui nici măcar o vorbă despre temerile lui Zagłoba dinaintea bătăliei; aşa că jupân Zagłoba plecă cu o înfăţişare atât de îndârjită, că oştenii din celelalte steaguri îl arătau cu degetul, spunându-şi:

― Astăzi, acesta a fost cel mai vrednic.

Se lăsă noaptea. Pe amândouă părţile pârâului şi ale iazului se aprinseră mii de focuri, şi fumurile se înălţau către cer ca nişte coloane. Oştenii storşi de vlagă îşi întăreau puterile cu mâncare şi horilcă sau îşi făceau curaj povestindu-şi isprăvile făptuite în bătălia de peste zi. Cel mai tare sporovăia jupân Zagłoba, lăudându-se cu ce făcuse şi cu ce ar fi putut să mai facă, dacă nu-i stătea calul.

― Domniile Voastre, spunea, adresându-se ofiţerilor prinţului şi şleahticilor din steagul lui Tyszkiewicz, vă spun că marile bătălii nu sunt ceva nou pentru mine; am luat parte la destule şi în Ţara Românească şi în Turcia; m-am oprit pentru că mă temeam nu de vrăjmaşi – cine s-ar fi temut de nişte pârliţi de ţărani! – ci de însufleţirea mea, că mă gândeam să nu mă ducă prea departe.

― Păi cam aşa s-a şi întâmplat.

― Nu încape îndoială! Întrebaţi-l pe pan Skrzetuski! Când l-am văzut pe Wierszułł că se poticneşte cu calul am vrut numaidecât să-i sar în ajutor. Abia m-au potolit.

― Aşa-i, zise Skrzetuski, a fost nevoie să te domolim.

― Dar unde-i Wierszułł? întrebă Karwicz.

― A plecat în cercetare; nu ştie ce-i odihna.

― Ascultaţi, dar, Domniile Voastre, urmă Zagłoba nemulţumit de întrerupere, cum am pus mâna pe steag…

― Şi Wierszułł nu-i rănit? întrebă iarăşi Karwicz.

― …Nu mi se întâmplă întâia oară, dar n-am dobândit nici unul cu atâta trudă…

― Nu e rănit, e numai lovit, răspunse Azulewicz, un tătar, şi a înghiţit multă apă, căzând cu capul în iaz.

― Mă mir că n-au crăpat peştii, zise Zagłoba mânios, un cap atât de focos putea să facă apa să fiarbă.

― Ei, e un mare viteaz!

― Nu chiar atât de mare, de vreme ce i-a venit de hac o jumătate de Jan
{153}
. Ptiu, cu Domniile Voastre nici nu se poate vorbi ca lumea! Aţi putea să luaţi învăţătură de la mine cum se pune mâna pe steagurile vrăjmaşului…

Vorba îi fu întreruptă de tinerelul Aksak, care se apropie de foc.

― Domniile Voastre, aduc ştiri noi! rosti cu un glas sonor, pe jumătate de copil.

― Dădaca n-a spălat scutecele, pisica a mâncat laptele şi talerul s-a spart, mormăi jupân Zagłoba.

Pan Aksak nu luă în seamă această înţepătură la adresa vârstei sale fragede şi spuse:

― Îl pârpălesc la foc pe Pułjan…

― O să aibă câinii ce înfuleca! îl întrerupse Zagłoba.

― …care face mărturisiri. Negocierile s-au oprit. Voievodul de la Brusilów mai că turbează. Chmiel vine cu toată puterea în ajutorul lui Krzywónos.

― Chmiel? Cine-i Chmiel? Cui îi pasă de Chmiel? Creşte Chmiel, va fi bere multă, o orta
{154}
butoiul
{155}
! Ne batem joc de Chmiel!…, sporovăia jupân Zagłoba, plimbându-şi ameninţător şi cu mândrie privirile peste cei de faţă.

― Vine deci Chmiel, dar Krzywónos nu l-a aşteptat şi de aceea a pierdut…

― A cântat cimpoiul, a cântat – până când i s-a înfundat…

― Şase mii de cazaci au ajuns la Machnówka. Îi conduce Bohun.

― Cum? Cine? întrebă repede Zagłoba cu glas schimbat.

― Bohun.

― Nu e cu putinţă!

― Aşa spune Pułjan.

― Ce-ai vrut, ai căpătat! strigă jalnic Zagłoba. Peste cât timp ar putea să fie aici?

― Peste trei zile. Nu se grăbesc prea mult, fiindcă ştiu că vin la bătălie şi nu-şi ostenesc caii.

― Eu însă am să mă grăbesc! mormăi şleahticul. Îngeri ai Domnului, scăpaţi-mă de netrebnic! Aş da cu plăcere steagul pe care l-am dobândit, numai ca acest ticălos să-şi frângă gâtul înainte de a ajunge aici.
Spero
că nu vom aştepta prea mult aici. I-am arătat lui Krzywónos de ce suntem în stare, iar acum e vremea să ne odihnim. Îl urăsc atât de mult pe Bohun, încât nu pot să-mi aduc aminte fără să mă înfior de numele-i diavolesc. Ştiu că am nimerit bine! Nu puteam să stau la Bar? Dracu’ m-a adus aici…

― Nu te teme, Domnia Ta, îi şopti Skrzetuski, e mai mare ruşinea! Cât eşti cu noi, nu te paşte nici o primejdie.

― Nici o primejdie? Domnia Ta nu-l cunoşti! Te pomeneşti că acum se strecoară spre noi printre focuri. (Jupân Zagłoba se uită neliniştit împrejur.) Împotriva Domniei Tale este tot atât de pornit, ca şi împotriva mea.

― Unde nu dă Dumnezeu să-l întâlnesc! zise Skrzetuski.

― Dacă ăsta vrea să fie noroc, prefer să n-am parte de el. Ca un bun creştin, îl iert de toate strâmbătăţile, dar cu condiţia ca să fie spânzurat cu două zile înainte. Nu că mi-e frică, dar Domnia Ta nici nu poţi să crezi cât dezgust mă cuprinde!… Îmi place să ştiu cu cine am de-a face: cu şleahtici sau cu ţărani, dar ăsta e un diavol întrupat, pe care nu ştii cum să-l iei. I-am făcut eu multe, dar nu-ţi spun, Domnia Ta, ce ochi a holbat când i-am înfăşurat capul, o să-mi aduc aminte şi în ceasul morţii. Dar, să nu stârnim diavolul, cât timp doarme. O viaţă are omul. Îţi mai spun Domniei Tale că eşti un nerecunoscător şi nu te îngrijeşti de sărmana care…

―
Quo modo?

― Fiindcă Domnia Ta, răspunse jupân Zagłoba, trăgându-l mai la o parte, te baţi întruna, mulţumindu-ţi dorinţa de luptă şi curajul, iar ea se scaldă în lacrimi în fiecare zi, aşteptând zadarnic un răspuns. Altul în locul Domniei Tale n-ar fi făcut la fel; nutrind în inimă o dragoste adevărată şi milostivindu-se de dorul ei, m-ar fi trimis de mult la ea.

― Domnia Ta gândeşti să te întorci la Bar?

― Şi astăzi, că tare îmi pare rău de ea.

Jan îşi înălţă ochii tânjitori spre stele şi vorbi:

― Nu mă învinui, Domnia Ta, de lipsă de sinceritate, fiindcă Dumnezeu îmi este martor că nu iau nici o bucăţică de pâine în gură şi nu mă culc niciodată să-mi întăresc trupul păcătos, înainte de a mă gândi la ea; în inima mea nimeni nu ocupă un loc mai statornic decât ea. Pe Domnia Ta nu te-am trimis să-i duci răspuns, pentru că voiam să plec eu, ca să-mi uşurez dorul şi să mă unesc pentru totdeauna cu ea. Cât îi lumea de mare, nu există aripi cu care să nu vreau să zbor la aleasa mea…

― Păi de ce nu zbori?

― Nu se cuvenea să fac asta înainte de bătălie. Sunt şleahtic şi oştean şi trebuie să-mi păstrez onoarea…