Prin foc si sabie (58 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
8.47Mb size Format: txt, pdf, ePub

― Domnia Ta, spune mai departe! îl rugau pe Zagłoba. După ce aţi trecut Niprul, ce aţi făcut şi în ce chip aţi ajuns la Bar?

Jupân Zagłoba dădu de duşcă o oca de mied şi spuse:

 

…Sed jam nox humida coelo praecipitat,

Suadentque sidera cadentia somnos,

Sed si tantus amor casus cognoscere nostros,

Incipiam…
{150}

 

― Domniile Voastre, dacă aş începe să povestesc totul cu de-amănuntul, nu mi-ar ajunge nici zece nopţi şi, nu încape îndoială, nici miedul, pentru că gâtlejul bătrân trebuie uns întruna, ca şi carul vechi. E destul să vă spun că am fost cu cneaghina până la Korsuń, în tabăra lui Chmielnicki, şi am scos-o teafără din iadul de acolo.

― Iisuse, Sfântă Fecioară! Domnia Ta ai făcut farmece! exclamă Wołodyjowski.

― Adevărat, am făcut şi farmece, răspunse jupân Zagłoba, fiindcă am deprins şi meşteşugul ăsta drăcesc încă din anii tinereţii de la o vrăjitoare din Asia, care, îndrăgostindu-se de mine, mi-a destăinuit toate
arcana
{151}
magiei. Dar prea multe farmece n-am făcut, fiindcă, ştiţi Domniile Voastre, cui pe cui se scoate. În jurul lui Chmielnicki mişunau tot felul de vrăjitoare şi ghicitori care-i aduceau diavoli cu nemiluita, iar el îi punea la treabă ca pe nişte ţărani. Când se ducea să se culce, un diavol trebuia să-i scoată cizmele; dacă i se umpleau hainele de praf, diavolii le scuturau cu cozile, iar el, beat fiind, mai pocnea pe câte unul peste bot, spunându-i că nu-şi îndeplineşte slujba cum trebuie.

Evlaviosul jupân Longinus îşi făcu semnul crucii şi zise:

― Ei au de partea lor puterile iadului, iar noi pe cele cereşti.

― Încornoraţii m-ar fi vândut şi pe mine lui Chmielnicki, spunându-i cine sunt şi pe cine duc cu mine, dar i-am blestemat într-un chip anume şi au tăcut. Pe de altă parte, mă temeam să nu mă recunoască Chmielnicki, pe care îl întâlnisem de două ori la Dopul, cu un an în urmă. Şi, colac peste pupăză, se mai aflau acolo şi câţiva polcovnici cunoscuţi. Burta îmi scăzuse, barba îmi crescuse până la brâu, pletele îmi cădeau până pe umeri, iar îmbrăcămintea schimba ce mai rămăsese, astfel că nu m-a recunoscut nimeni.

― Domnia Ta l-ai văzut pe Chmielnicki şi ai vorbit cu el?

― Dacă l-am văzut pe Chmielnicki? Aşa cum vă văd pe Domniile Voastre. Doar el m-a trimis ca pe o iscoadă în Podolia, să împart ţăranilor chemarea lui. Mi-a dat şi un buzdugan, semn de trecere slobodă, ca să mă ferească de tătari, aşa că de la Korsuń am umblat peste tot fără primejdie. Când mă întâlneam cu ţăranii sau cu cazacii, le băgăm buzduganul sub nas şi le ziceam: „Mirosiţi-l, copii, şi duceţi-vă la dracu’!” Porunceam pretutindeni să mi se dea mâncare şi băutură din belşug, şi ei îmi dădeau şi căruţă, lucru de care eram tare bucuros, gândindu-mă întruna ca sărmana mea cneaghină să se odihnească după atâtea osteneli şi spaime. Aflaţi, Domniile Voastre, că până să ajungem la Bar, se întremase aşa de bine, că în târg puţini erau cei care nu-şi întorceau ochii după ea. Sunt acolo destule jupâniţe care de care mai frumoase, pentru că au venit şleahtici cu familiile din toate părţile, dar pe lângă Helena, toate sunt ca nişte bufniţe alături de o porumbiţă. A îndrăgit-o toată lumea şi aţi îndrăgi-o şi Domniile Voastre dacă aţi cunoaşte-o.

― Întocmai, nici că se poate altfel! spuse micul Wołodyjowski.

― Domnia Ta, de ce te-ai dus tocmai la Bar? întrebă Migurski.

― Pentru că mi-am făgăduit să nu mă opresc, până când nu ajung într-un loc sigur. În cetăţuile prea neînsemnate nu mă încredeam, fiindcă răscoala putea să ajungă şi la ele. Iar la Bar, chiar dacă răzvrătiţii ajungeau până acolo, şi-ar fi rupt dinţii de întărituri. Pan Andrzej Potocki a înălţat ziduri puternice şi se îngrijeşte de Chmielnicki, cum mă îngrijesc eu de pocalul gol. Domniile Voastre cum gândiţi, am făcut rău că m-am depărtat atât de mult de vâlvătăile răzmeriţei? Păi Bohun gonea pe urmele mele şi dacă mă ajungea, aflaţi Domniile Voastre că făcea marţipan din mine şi mă arunca la câini. Domniile Voastre nu-l cunoaşteţi, dar eu ştiu de ce e în stare. Lua-l-ar toţi dracii! N-o să am linişte până când nu l-oi vedea spânzurat. Dă, Doamne, să sfârşească în ştreang – amin! N-ar ciopârţi pe nimeni cu atâta plăcere ca pe mine: Brr! Când mă gândesc la asta, mă apucă dârdâiala. Iată de ce înghit mai multă băutură acum, cu toate că din fire nu prea-mi place să beau.

― Ce spui, Domnia Ta! se auzi glasul lui Podbipięta. Păi Domnia Ta bei ca o cumpănă de fântână.

― Domnia Ta, nu te uita în fântână, că n-ai să vezi un om prea înţelept. Dar să lăsăm asta. Aşadar, câtă vreme am umblat cu buzduganul şi chemările de la Chmielnicki, n-am avut de întâmpinat prea multe piedici. Când am ajuns la Winnica, am găsit acolo steagul lui pan Aksak, dar nu-mi lepădasem încă pielea de cerşetor, de frica răsculaţilor. Scăpasem doar de hârtiile ce îndemnau la răscoală. La Winnica este un pielar, îl cheamă Suhak, care iscodea pentru zaporojeni şi trimitea ştiri lui Chmielnicki. Prin el i-am înapoiat hârtiile hatmanului, scriind pe ele asemenea învăţături, că Chmiel o să poruncească să-l jupoaie de piele, când le va citi. Dar să vedeţi, aproape de Bar mi s-a întâmplat o dandana, de era cât pe ce să mă înec ca ţiganul la mal.

― Ce-a fost? Ce s-a petrecut?

― M-am întâlnit cu nişte oşteni beţi, care m-au auzit când îi ziceam cneaghinei „jupâniţă”; nu mă mai feream atâta, ştiindu-mă aproape de prieteni. Aşa că, ce-i cu cerşetorul ăsta care-i spune „jupâniţă” unui băieţandru? Când se uită la cneaghină: o frumuseţe ca din basme! S-au repezit la noi! Am împins-o pe Helena într-un colţ, am ferit-o cu trupul meu şi am pus mâna pe sabie…

― E de mirare, îl întrerupse Wołodyjowski, că Domnia Ta, fiind îmbrăcat cerşetor, aveai sabie la şold!

― Ce? zise Zagłoba. Aveam sabie? Păi cine ţi-a spus Domniei Tale că aveam sabie? N-aveam, dar am înhăţat una de-a oştenilor, care era pe masă. Că eram în cârciuma din Szypihce. Cât ai clipi din ochi am doborât doi atacatori. Ceilalţi se reped la pistoale. Răcnesc: „Staţi câinilor, că sunt şleahtic!” Tocmai atunci se auziră strigăte:
„Alt, alt!”
de parcă se apropia o trupă de călăreţi! Nu era o trupă, ci jupâneasa Sławoszewska cu însoţitorii, pe care fiul, un tinerel, o conducea în fruntea unei cete de vreo cincizeci de oameni, care-i domoliră îndată pe beţivani. Unde nu încep să-i cuvântez jupânesei. Am înduioşat-o atât de mult, că i s-au deschis numaidecât stăvilarele lacrimilor. A luat-o pe cneaghină în căruţă şi am plecat la Bar. Dar să nu credeţi Domniile Voastre că acesta e sfârşitul. Da’ de unde!…

Deodată pan Śleszyński îi întrerupse povestirea:

― Domniile Voastre, ia priviţi, le spuse, se revarsă zorile sau ce să fie?

― O, nu se poate! răspunse Skrzetuski. E prea devreme.

― E spre Konstantynów!

― Aşa-i. Vedeţi, lumina e tot mai mare.

― Întocmai, numai flăcările luminează aşa!

La aceste cuvinte feţele se posomoriră, uitară cu toţi istorisirea lui Zagłoba şi săriră în picioare.

― Foc! Foc! repetară câteva glasuri.

― E Krzywónos care se-apropie dinspre Połonne.

― Krzywónos cu toată oastea.

― Străjile dinainte au aprins vreun târg ori satele din împrejurimi.

Deodată răsunară încet trâmbiţele mici de alarmă; tot atunci se ivi printre cavaleri şi bătrânul Zaćwilichowski.

― Domniile Voastre, spuse, cetele de cercetare au adus veşti. Duşmanul e aproape! Pornim îndată! La steaguri! La steaguri!…

Ofiţerii plecară cât putură de repede la polcurile lor.

Slujitorii potoliră focurile şi, după o clipă, întunericul se înstăpâni deasupra taberei. Doar în depărtare, spre Konstantynów, zarea se înroşea din ce în ce mai mult şi lumina devenea tot mai puternică, stelele păleau şi se stingeau una după alta. Trâmbiţele de alarmă se auziră iarăşi. Sunau încălecarea. Mase mari de oameni şi cai începură să se mişte. În mijlocul tăcerii se auzeau tropotul cailor, paşii măsuraţi ai pedestraşilor şi huruitul înfundat al tunurilor lui Wurcel; din când în când clincheneau muschetele sau răsunau glasuri poruncitoare. Era ceva ameninţător şi înfiorător în acest marş de noapte, acoperit de întuneric, în aceste glasuri, murmure si zăngănit de fier, în licărul armurilor şi al paloşelor. Steagurile coborau către drumul ce ducea la Kostantynow, îndreptându-se spre partea de unde se vedea pojarul, asemenea unui balaur uriaş sau unui şarpe care se târăşte prin beznă. Noaptea senină de iulie se apropia de sfârşit. În Rosołowce începură să cânte cocoşii, împrăştiindu-şi glasurile prin tot târgul. Între Rosołowce şi Konstantynów era numai o milă de drum. Oastea care înainta destul de încet nu apucase să străbată nici jumătate din cale, când, dincolo de jariştea pârjolului, se înălţară zorii palizi, înfricoşaţi parcă, şi umplură văzduhul de lumină, scoţând din umbră pădurile, tufişurile, panglica albă a drumului şi oştile care mergeau pe el. Acum se desluşeau limpede oamenii, caii şi rândurile strânse ale pedestraşilor. Se iscase un vânticel răcoros, de dimineaţă, care flutura stindardele peste capetele oştenilor.

Înainte mergeau tătarii lui Wierszułł, după ei cazacii lui Poniatowski, apoi dragonii, tunurile lui Wurcel şi, la urmă de tot, pedestrimea şi husarii.

Jupân Zagłoba călărea alături de Skrzetuski, dar parcă se tot înşuruba în şa şi se vedea bine că nu prea se simţea în apele lui înaintea bătăliei care se apropia.

― Jupâne porucinic, se adresă lui Skrzetuski abia şoptit, ca şi când i-ar fi fost teamă să nu-l audă cineva.

― Ce spui, Domnia Ta?

― Husarii lovesc cei dintâi?

― E, spuneai că eşti oştean încercat şi nu ştii că husarii se păstrează întotdeauna pentru a hotărî bătălia în clipa când duşmanul îşi încordează toate forţele?

― Ştiam şi eu, cum de nu, dar am vrut să fiu sigur. Urmă o clipă de tăcere. După care jupân Zagłoba îşi coborî glasul şi mai mult şi întrebă mai departe:

― Krzywónos are toată armia cu el?

― Întocmai.

― Şi cam câţi sunt?

― Împreună cu gloatele, vreo şaizeci de mii de oameni.

― Ei, la dracu’! se minună Zagłoba. Skrzetuski zâmbi pe sub mustaţă.

― Domnia Ta, să nu crezi cumva că mă tem, şopti iar Zagłoba, dar am răsuflarea cam scurtă şi nu-mi place înghesuiala, că-i tare cald şi când dau de căldură, nu mai sunt bun de nimic. De-ar da bunul Dumnezeu să mă descurc întotdeauna singur! Aşa cel puţin mai poţi să foloseşti vreun şiretlic, dar aici nu te mai ajută nici viclenia. Nu capul învinge, ci braţul. Aici pe lângă pan Podbipięta eu nu sunt decât un prostănac. Am cusuţi pe burtă cei două sute de zloţi de aur, pe care mi i-a dăruit prinţul, dar crede-mă, Domnia Ta, că aş prefera să am burta în altă parte. Ptiu, ptiu! Mie nu-mi plac deloc bătăliile mari! Mânca-le-ar ciuma!

― Fă-ţi curaj, Domnia Ta, n-o să ţi se întâmple nimic.

― Curaj? Păi tocmai de asta mă tem, să n-o ia vitejia înaintea înţelepciunii! Sunt prea nestăpânit… Am avut un semn rău: când şedeam lângă foc, au căzut două stele. Cine ştie?… Poate una era a mea!

― Pentru faptele Domniei Tale bune, Dumnezeu te va răsplăti şi te va păstra în viaţă.

― Numai să nu se gândească prea devreme la răsplată!

― De ce n-ai rămas la carele de povară?

― Credeam că alături de oaste e mai fără primejdie.

― Chiar aşa şi e. Domnia Ta o să vezi, nu e cine ştie ce. Noi ne-am obişnuit, iar
consuetudo altera natura
{152}
. Iată, am şi ajuns la Słucz şi la Wiszowaty Staw.

Într-adevăr, apele iazului Wiszowaty Staw, despărţite de ale pârâului Słucz printr-un val lung de pământ, străluceau în depărtare. Oştile se opriră pe toată linia.

― Gata? întrebă Zagłoba.

― Prinţul îşi aşează oamenii în ordine de bătaie, răspunse Skrzetuski.

― Nu-mi place înghesuiala… Îi repet Domniei Tale… nu-mi place înghesuiala!

― Husarii pe aripa dreaptă! răsună glasul unui călăreţ pe care prinţul îl trimisese la Jan.

Se luminase de-a binelea. Odată cu strălucirea soarelui care răsărea, lumina focului pălise, raze aurii se răsfrângeau în vârfurile suliţelor husarilor, ca şi când mii de lumânări s-ar fi aprins deasupra vitejilor. După aşezarea în linie de bătaie, oastea, care nu se mai ascundea, cântă într-un singur glas:


„Slav
ă
vou
ă
, por
ţ
i ale izb
ă
virii!”
Cântecul puternic alerga deasupra ierburilor înrourate, se lovea de codrul de pin şi, întors de ecou, se avânta în tării.

În sfârşit, malul de pe cealaltă parte a stăvilarului se înnegri cât cuprindeai cu ochii de furnicarul cazacilor: polcurile tălăzuiau unele după altele, călăreţi zaporojeni înarmaţi cu suliţe lungi, pedestraşi cu sâneţe şi valuri de ţărani cu coase, ţăpoaie şi furci. În spatele lor se vedea ca prin ceaţă tabăra uriaşă, ca un târg mişcător. Scârţâitul miilor de care şi nechezatul cailor ajungeau până la urechile oştenilor prinţului. Cazacii mergeau fără larma obişnuită, fără urletele dintotdeauna şi se opreau de partea cealaltă a valului de pământ. Oştile potrivnice se priviră o vreme în tăcere.

Jupân Zagłoba care se ţinea mereu pe lângă Skrzetuski, se uita la marea de oameni şi mormăia:

― Iisuse Cristoase, de ce-ai mai creat atâta mulţime de nemernici! Parcă ar fi Chmielnicki însuşi cu toate gloatele şi cu toţi păduchii! Zi şi Domnia Ta, nu e curată deşănţare? Ne-ar putea acoperi numai cu căciulile. Şi ce bine era înainte în Ucraina! Se scurg întruna! Să dea Dumnezeu să vă răstoarne diavolii până în fundul iadului! Şi toate astea se pregătesc pentru pielea noastră. Mânca-v-ar răpciuga!…

― Domnia Ta, nu mai blestema. Azi e duminică.

― Adevărat, azi e duminică, mai bine să ne gândim la Dumnezeu…
Pater noster qui es in coelis…
De la aceşti ticăloşi nu te poţi aştepta la nici un respect…
Sanctificetur nomen Tuum…
Ce se va petrece pe limba asta de pământ!…
Adveniat regnum Tuum…
Mi s-a tăiat răsuflarea…
Fiat voluntas Tua…
Să dea Domnul să crăpaţi cu toţii, netrebnici, ucigaşi!… Ia priveşte, Domnia Ta! Asta ce mai e?

Un pâlc alcătuit din câteva sute de oameni se rupse de furnicarul negru şi înaintă în neorânduială pe dâlma de pământ.

― Sunt hărţaşii, răspunse Skrzetuski. Numaidecât vor ieşi la ei şi ai noştri.

― Oare începe într-adevăr lupta?

― Fără îndoială.

― Lua-i-ar dracu’!

Other books

Spring Rain by Gayle Roper
Make Me Desperate by Beth Kery
A Timeless Romance Anthology: European Collection by Annette Lyon, G. G. Vandagriff, Michele Paige Holmes, Sarah M. Eden, Heather B. Moore, Nancy Campbell Allen
The Night Cyclist by Stephen Graham Jones
Legacy by Tom Sniegoski
Days Like Today by Rachel Ingalls
The First European Description of Japan, 1585 by Reff, Daniel T., Frois SJ, Luis, Danford, Richard
Fatal Reaction by Hartzmark, Gini
The Lady Risks All by Stephanie Laurens